Cînd am citit că un regizor, fie el şi Mel Gibson, îşi propune să facă un film despre "ultimele 12 ore din viaţa lui Iisus", privite crud, dur, realist, direct, "aşa cum au fost", fără volute estetizante ideea mi s-a părut demnă de interes. Între austeritatea ardentă a unui Pasolini şi dantelăria pastelată a unui Zeffirelli, e loc şi pentru robusteţea

realistă. Cu atît mai mult cu cît "realismul" e, prin definiţie, vocaţia primordială a cinematografului. Şi cu atît mai mult cu cît un filosof francez ca René Girard ne prevenise, într-un eseu, că, pentru a înţelege demersul lui Mel Gibson "trebuie să ne eliberăm de snobismele

moderniste şi postmoderniste şi să înţelegem filmul ca pe o prelungire şi depăşire a

marelui realism literar şi pictural". De acord; am aşteptat cu nerăbdare să văd cum demontează Mel Gibson mecanismul violenţei umane, utilizînd ceea ce acelaşi filosof numeşte "versantul antropologic al descripţiei evanghelice". Ca să nu ratez întîlnirea cu filmul, am refuzat să-l văd în vreuna din copiile pirat care au circulat din plin, pe casete sau pe Internet; pentru că una e să vezi un calvar fizic pe un ecran mic, şi cu totul altceva să-l vezi desfăşurat pe un ecran mare, să te laşi dominat de un anumit efect senzorial tipic emoţiei cinematografice. Doar că, dincolo de senzaţii, un film rămîne aşa cum este, şi pe un ecran mare şi pe unul mic! Cum e filmul lui Mel Gibson?

ş spune că filmul nu merita nici excesul de elogii, nici excesul demolator la care a fost supus. Văzîndu-l, te poţi întreba, cu stupoare, dacă tot tam-tam-ul făcut în jurul filmului, privind "antisemitismul" lui sau "violenţa lui excesivă" n-au ţinut de o abilă campanie publicitară, cu consecinţe fericite pentru producători; lumea, cum aude de un "Iisus" antisemit şi violent peste poate, se buluceşte la cinematograf, drept care, în St