Într-un tablou diferenţial al literaturii interbelice, Gib I. Mihăescu se impune printr-o operă a cărei structură internă rămîne unitară, coerentă şi capabilă de a stîrni un vădit interes pozitiv, în ciuda unui stil "excesiv",chiar "trivial", ce pare a se împotrivi uneori împlinirii sale artistice.

ăscut la Drăgăşani, la 23 aprilie 1894, Gheorghe I. Mihăescu are parte de o viaţă aparent lipsită de senzaţional. Măcinat de ftizie şi înfrînat voliţional (tot un fel de boală �de voinţă şi temperament", cum are să o descrie el însuşi mai tîrziu), viitorul scriitor termină cu greu şcoala pentru a se înscrie, după dorinţa unilaterală a tatălui, la Facultatea de Drept din Bucureşti. Războiul îl surprinde în postura de �student întîrziat". Este mobilizat în toamna anului 1916 şi, după un scurt stagiu la Şcoala de ofiţeri din Botoşani, devine combatant de linia întîi la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti. Ca şi în cazul lui Camil Petrescu, născut şi el tot în aprilie 1894, experienţa frontului devine un preţios material literar. Printr-o reducţie care simplifică, poate prea categoric, N. Manolescu vede �coincidenţa" dintre biografia lui şi operă doar în primele nuvele publicate în Luceafărul, Sburătorul sau Gîndirea. Dar în recompunerea atmosferei terifiante a marii conflagraţii aceste nuvele conţin, în fond, numeroase �teme" reluate şi amplificate ulterior: frigul, foamea, frica, gelozia, urîtul, obsesia cu toate nălucirile ei. Probabil că e mai drept să recunoaştem relaţia dintre scriere şi viaţă într-o opinie a aceluiaşi Camil Petrescu, autor care consideră că e normal ca în orice creaţie literară să se strecoare şi �un colţ de autobiografie". Revenit la Bucureşti spre sfîrşitul lui 1919, Gib Mihăescu devine şi mai �abulic". Firea lui contemplativă şi lipsa de voinţă par încă mai accentuate de traumele copleşitoarei experienţe a războiului. Începe o prietenie d