Luca Piţu e prin excelenţã un om al jocului. Cum puţini autori români, d-sa îşi asumã jocul nu intermitent şi nu prin dozãri "precaute", ci ca o manierã permanentã a expresiei şi, prin mijlocirea acesteia, a unei posturi a spiritului creator. Cãci jocul nu este, de la anume nivel considerat, un "divertisment", un "fleac", ci o activitate ce reflectã libertatea conştiinţei, ireductibilã, la care jucãtorul nu ar putea fi constrîns fãrã ca ea sã-şi piardã de îndatã specificul, dupã cum ne spune Roger Caillois, o activitate "a cãrei derulare nu poate fi determinatã şi al cãrei rezultat nu poate fi obţinut în prealabil". Iar conceptul de libertate rãspunde necesarmente în transcendenţã. "Existenţa jocului, precizeazã Johan Huizinga, confirmã fãrã încetare şi în sensul cel mai înalt caracterul supralogic al situaţiei noastre în cosmos". Aşadar în calitatea
d-sale, atît de apãsat afirmatã, de homo ludens, Luca Piţu nu e cîtuşi de puţin un minor, un marginal, cum ar fi dispuşi a-l categorisi unii închinãtori la cultul unei gravitãţi convenţionale, nu o datã bunã (ce zic: excelentã!) conducãtoare de interese nu tocmai onorabile. Dimpotrivã, mult şugubãţul autor e, potrivit opiniei noastre, unul central, rostitor de adevãruri de mare interes în tãietura lor insolitã, totdeauna miezos şi fermecãtor în limbajul d-sale extrem de personalizat. Cu atît mai convingãtor cu cît refuzã emfaza, redundanţele, egotismele sforãitoare: "Cu toţii ne dãm seama cã lumea şi împrejurimile ei le contemplãm de pe înãlţimea clopotniţei din satul ori cartierul natal, ceea ce nu ne împiedicã sã fantasmãm, fie şi numai uneori, în ceasuri de blegealã şi cu luciditatea coborîndu-ne vertiginos cãtre zero, cã a noastrã îi cea mai falnicã şi cea mai aproape de Dumnezeu. De broasca fabulistului ce sã mai grãim! Pentru ea, soarele rãsare şi apune la extremitãţile bãlţii în care orãcãie dînsa de di
