Trebuie să fie tare inconfortabil să te ştie lumea de medic sau de avocat. Eşti încolţit la orice aniversare, la orice întîlnire cu "un amic", la orice convorbire telefonică, la nunţi, la parastase, la concerte şi eşti obligat să consulţi şi să consiliezi în regim de urgenţă. Dai pe loc reţete, sfaturi juridice, pui diagnostice sau descoperi vicii procedurale. Şi cum, la noi, cine nu-i bolnav e ipohondru, iar cine nu-i nici bolnav, nici ipohondru are cu siguranţă un proces complicat, devenind, în urmă, şi ipohondru, şi bolnav, medicul sau avocatul n-au scăpare în societate.

În privinţa asta literaţii stau pe roze. Respiră în voie. Sînt rareori agresaţi cu o anxietate a interlocutorului legată, să spunem, de diferenţele dintre schiţă, povestire şi proză scurtă, cu insomniile prietenilor date de definiţia exactă a anacolutului sau a silepsei, cu nostalgia vreunei rude de gradul trei iscată de imposibilitatea de a-şi aminti dacă versul "O, moartea e-un chaos, o mare de stele" e în ritm amfibrahic sau anapestic. De cîteva ori numai, după ce s-a publicat Numele Trandafirului şi Eco a devenit subiect de discuţie, am fost întrebată � şi asta, mai mult de dragul conversaţiei � ce e semiotica. De alte cîteva ori, la intervale mari, în Germania, oameni care veneau din cu totul alte domenii decît literarul au vrut să afle ce înseamnă eseul şi coincidenţa preocupării lor, căci nu se cunoşteau, m-a uimit. În fine, o singură dată, un vechi prieten m-a întrebat ce înseamnă, pentru literatura română intimul, intimitatea. Nu mai ştiu ce i-am răspuns, dar pentru că această valoare e azi pe cale să dispară şi din lumea în care trăim, nu numai din literatură, unde oricum ocupa loc puţin, simt nevoia să zăbovesc asupra ei. Presupun că peste cincizeci de ani cuvîntul va trebui căutat în dicţionarele de arhaisme, iar noţiunea, deja străină multora va fi pentru impersonalu