Ca încã foarte mulţi artişti români mai vechi sau mai noi, rãmaşi necunoscuţi sau uitaţi abuziv, pictorul Aurel Vasilescu aşteaptã cu rãbdare justiţia istoriei artei. Deşi a aparţinut unei generaţii strãlucite, generaţie din care mai fac parte C. Baba, Al. Ciucurencu, I. Ţuculescu, I.Popescu-Negreni etc., dar mult mai puţin prezent în spaţiul public decît aceştia, Aurel Vasilescu suportã în întregime dezavantajele generaţiei, dar nu se bucurã de nici unul dintre avantajele ei. Faptul cã el prelungeşte în plinã contemporaneitate solida formaţie interbelicã, rigoarea moralã şi instinctul demnitãţii care l-au ferit de complicitãţi şi l-au apãrat de compromisuri, profesionalismul indiscutabil şi vigoarea artisticã a unei opere care va oferi mari surprize, nu i-au fost, pînã acum, de nici un folos în construcţia prezenţei sale publice, însã nici nu l-au scos în vreun fel din impasul receptãrii în care a cãzut întreaga generaţie; acela de a nu se regãsi, în discursul istoriografic şi muzeal, nici în spaţiul modernitãţii şi nici în acela al contemporaneitãţii.

Evocarea lui Mihai Sorin Rãdulescu este un semnal puternic tocmai în acest sens şi, în mod sigur, constituie un prim pas important cãtre cunoaşterea şi recuperarea unui pictor de o valoare neîndoielnicã şi de o autenticitate a expresiei care nu mai pot fi multã vreme ignorate.

Pavel ªuªarÃ

eea ce l-a caracterizat în primul rând pe Aurel Vasilescu (1906 – 1986) a fost modestia. O trãsãturã de caracter care se oglindeşte şi în tablourile sale. In ele, ceea ce se remarcã este lipsa de ostentaţie a aşezãrii culorilor, calmul liniilor care se regãseau şi în temperamentul pictorului. Din pãcate, numele sãu este astãzi mai degrabã necunoscut, din cauza modestiei şi autoexigenţei artistului. O altã pricinã o constituie dorinţa sa de a nu face concesii regimului comunist faţã de care a avut o atitudine d