Fãrã sã fi avut nimic împotriva fostului preşedinte american Bill Clinton, nu îmi amintesc nici sã fi avut o pãrere prea bunã despre el. În 2000, când am ajuns în Statele Unite, ştiam şi eu cam tot atât despre el cât oricare alt român: cã minţise în faţa unei comisii de investigare a Congresului american despre relaţia lui cu Monica Lewinski. La fel de bine ştiam şi amãnuntele picante ale relaţiei în sine. Nu am avut ocazia însã sã îl vãd în exerciţiul funcţiunii, şi nici sã îi ascult vreun discurs (mai puţin ridicolul Stay in the course, the future is yours de la Bucureşti). Pânã de curând, Bill Clinton mi-a fost mai mult sau mai puţin indiferent ca om politic, deşi mulţi dintre prietenii mei americani îl regretã ca om politic (e adevãrãt cã o fac prin comparaţie cu George W. Bush).

Deunãzi am avut ocazia sã îl vãd pe Bill Clinton la televizor cu ocazia cinei "unitãţii" Partidului Democrat, unde toate personalitãţile de marcã ale partidului s-au adunat sã îşi anunţe sprijinul pentru candidatura la preşedinţie a senatorului de Massachusets, John Kerry. Bill Clinton, alãturi de Jimmy Carter şi de fostul guvernator de Vermont, John Edwards, adversarul cel mai acerb al lui Kerry de dinainte de încheierea "preliminarelor" democraţilor, a fost una dintre figurile impozante care s-au adresat celor prezenţi (în majoritatea lor sponsori bogaţi ai campaniei electorale a democraţilor). Nu m-a impresionat neapãrat conţinutul discursului fostului preşedinte american, cât maniera lui de a vorbi, cu care, aşa cum am spus mai devreme, nu eram obişnuit. Nu ascult sau privesc discursuri politice decât strictamente profesional, ca sã depistez strategiile retorice utilizate. Existã oameni care, fãrã sã fi învãţat vreodatã cum sã vorbeascã în public, reuşesc sã îşi capteze audienţa. Pe de altã parte, presupuşi profesionişti ai oratoriei nu reuşesc decât sã fie plaţi (şi aici