Nu ştiu dacă aş putea (singur şi repede) să contabilizez toate ediţiile critice întrerupte, dar pot să spun cu toată certitudinea că sunt atât de multe încât constituie argumentul unui simptom cultural alarmant, ce ar trebui să ne preocupe în mai mare măsură. Amintesc câteva, numai din sfera marilor scriitori: Dimitrie Cantemir, Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Al. Macedonski, Mihail Sadoveanu, E. Lovinescu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Lucian Blaga, Mircea Eliade. Minus situaţia mai specială a lui Mircea Eliade (a cărui serie de Opere îngrijită de recent dispărutul dintre noi Mihai Dascal a înregistrat în 1994 şi 1997 primele două volume), toate celelalte serii de Opere enumerate s-au oprit cu 10-15-20 de ani în urmă, în diverse faze de construcţie. Nu mă refer acum la cazurile de pauză mai scurtă (de până la cinci ani) între volumele unei ediţii, ci numai la acelea ce par fără speranţă într-o finalizare apropiată. Ce să mai zicem de cazurile notorii (Tudor Arghezi, V. Voiculescu şi alţii) în care ediţia critică nici nu a demarat? Ar merita şi ele un spaţiu de reflecţie. Nu ignor faptul că există foarte bune ediţii critice încheiate, nu multe, dar nici atât de puţine încât să fie neglijabile cantitativ. Promit să mă opresc într-una din cronicile viitoare şi la aceste cazuri fericite.

E o observaţie destul de la îndemână constatarea că ediţiile critice din operele clasicilor şi modernilor noştri înaintează foarte lent. Există explicaţii obiective, printre ele fiind prioritară aceea a dificultăţilor filologice şi documentare de realizare a unei asemenea misiuni. Uneori, pur şi simplu după decesul unui îngrijitor de ediţie nu există un succesor, deci nu poate fi predată şi preluată ştafeta unei munci intelectuale extrem de scrupuloase prin migală filologică şi respon-sabilitate culturală. Dar există şi