Fără a mă simţi împovărat de ea, sînt conştient de limitele politeţii mele, de carenţele şi ineficacitatea ei; ştiu că poate fi demascată ca laşitate. Ca prudenţă. Ca ipocrizie. Nu văd de ce aş polemiza îndelung cu asemenea interpretări, care aparţin în genere unor oameni integral nepoliticoşi, dispuşi să confunde bădărănia cu naturaleţea, mitocănia mitomană cu sinceritatea "personală". Ştiu, desigur, ce e laşitatea; cunosc fiorul ipocriziei; prudenţa mă încearcă nu o dată. Ele nu-mi afectează politeţea, care constituie o altă poveste. Omul competent moral trebuie să deosebească între poveştile care-l străbat precum frazele pe Barthes, cel care a definit perfect scriitorul ca "un om străbătut de fraze". Prefer o interpretare sociologică şi îi zic politeţii mele că e mic-burgheză, aşa cum i-a rămas renumele de pe vremea limbajului dur de clasă. Politeţea mic-burgheză era drastic înfierată de dictatura proletariatului. Distrusă prin alianţa dintre muncitori şi ţărani, mica burghezie nu mai avea dreptul de a păstra nici un sentiment pozitiv, curat, normal, de frumos nici nemaiputînd fi vorba. Nimic mai contrarevoluţionar decît sentimentele mic-burgheze. Misiunea principală pentru cei care proveneau din rîndurile micii burghezii era aceea de a-şi "smulge rădăcinile" unei educaţii care, de o viaţă, avusese orgoliul să se autocaracterizeze prin "cei 7 ani de acasă". Din cîte rădăcini mi-am smuls (ajunsesem să mă rog şi dentistului...), nici o extracţie nu a atins nervul politeţii inoculate de bunică-mea, de tata şi mama: a spune "bună ziua!" oricui, a bate la uşă cînd..., a spune "mulţumesc!" după fiecare masă, a-ţi şterge tălpile pantofilor cînd intri într-o casă, a te adresa cu "vă/te rog...". Ca să nu mă biruie duioşia (am un bun amic, crud realist, care pentru asemenea momente muzicale foloseşte expresia: "vezi să nu-ţi dea c... lacrimi!"), voi consemna că, nev