Filmele pentru copii fie evoluează în direcţia explicit morală şi politic corectă, fie în cea a comicului de situaţii şi limbaj. Ultimele două producţii de acest fel, Pisica (The Cat in the Hat, regia Bo Welch) şi Scooby-Doo 2: Monştrii dezlănţuiţi (regia Raja Gosnell), se încadrează în cea de-a doua categorie. Corectitudinea politică a celei dintîi categorii transferă idilismul moral al peliculelor clasice gen Albă ca Zăpada spre sfera publică, marcată de principiul toleranţei. Comicul alunecînd spre grotesc al celei de-a doua duce şi el, în final, spre o morală, bunii - încă - învingîndu-i pe răi. Pînă la deznodămîntul corect, morala se estompează în faţa exerciţiilor de imaginaţie, care devin tot mai absurde şi autoreferenţiale: mai pe-nţeles, în Pisica, de exemplu, glumele acesteia se îndepărtează mult de la intriga filmului şi de orice distincţii maniheiste. Pisica, de fapt un motan foarte uman, schimbă înfăţişări, răstoarnă şi modifică spaţii, interpretează roluri - totul cu o viteză năucitoare. De altfel, reacţia pe care giumbuşlucurile postmoderne ale acesteia o provoacă celor doi copii este una de uimire, şi nu, din prima, de bucurie. Pisica este un personaj comic cameleonic, în stilul Măştii sau al Salamandrei din desenul animat Ned şi Salamandra (de pe Minimax), ba chiar al lui Bugs Bunny în anumite ipostaze, care performează, arată pur şi simplu, fără a indica, cel puţin explicit, sensul etic al celor arătate. Un personaj amoral - cel puţin în prima, mare, parte a filmului - care duce la haos şi subliniază excesele prin îngroşare: casa celor doi copii se dezintegrează de-a dreptul, devenind un soi de tobogan al distrugerii. Capacitatea Pisicii de a face orice are, în acest context, o conotaţie negativă, eroina mustăcioasă a filmului fiind mai curînd - şi la o primă privire - un factor destabilizator. Aceeaşi este şi impresia în cazul mai puţin comp