În cele două luni de cînd sînt la Berlin, imaginea României mi-a ieşit în întîmpinare, pe diferite canale de televiziune, de cinci ori. Prima oară, prin intermediul unui documentar despre un ansamblu folcloric ale cărui turnee în străinătate au avut oarecare succes. Filmul era o combinaţie de "National Geographic" şi Kusturica: ton amabil, voioşie etnografică, picanterie exotică, gros-plan-uri crude. A doua oară, tot un documentar făcea monografia unei crime sordide petrecute într-un sat românesc: ambianţă tribală, alcoolism generalizat. A treia oară, era vorba despre o închisoare rudimentară de la Codlea (pentru delincvenţi tineri), iar a patra - despre leprozeria de la Tirchileşti, descrisă cu o tristeţe umanist-misionară. În sfîrşit, a cincea oară, patria era invocată într-o emisiune de divertisment. Se făceau glume despre integrarea europeană. "În România - spunea un foarte cunoscut comic german - am trăit o aventură memorabilă. Avusesem o pană de cauciuc şi mă străduiam să scot roata defectă, cînd am observat că cineva se străduia, la rîndul lui, să-mi smulgă radioul din bord. Ce faci? - l-am întrebat. Sst! - mi-a răspuns omul, cu o ocheadă conspirativă: tu roata, eu radioul!" Să rezumăm: pentru europeanul cu televizor, România e un loc pitoresc, cu lăutari talentaţi, dar şi cu mulţi hoţi, cu beţivi sanguinari, cu puşcării mizere şi cu leproşi uitaţi de Dumnezeu. Se mai ştie cîte ceva şi despre copiii străzii, despre SIDA şi despre prezenţa neliniştitoare în Occident a rromilor români, fugiţi de acasă din cauza persecuţiilor. Unii, mai informaţi, îşi amintesc şi despre revoluţia română care, pînă la urmă, a fost o afacere cusută cu aţă albă, şi despre mineri care bat studenţi, încurajaţi de guvern. Aşa arată, în mare, lucrurile. (Notez, în treacăt, că unele din locurile comune ale dezastrului dîmboviţean sînt fabricate chiar pe Dîmboviţa.) Ce-i de făcut?