În celebrele sale maxime şi reflecţii, La Rochefoucauld descifrează comportamentul uman prin conceptul-cheie al amorului propriu ("l' amour de soi-même et de toutes choses pour soi"). Cu o luciditate a observaţiei perfect adecvată rigorii expresive de secol XVII, moralistul francez formulează constatări imbatabile. Universal valabile, în pur stil clasic. După mai bine de trei secole, lama fină a aşa-numitului limbaj al de-mascării fulgeră spiritul cu precizie chirurgicală. Am putea spune că La Rochefoucauld are dreptate în tot ce spune. Inclusiv cînd constată că omul în societate nu poate funcţiona (intelectual, afectiv sau moral) decît printr-o grilă egocentrică şi că, neputînd ieşi din logica unei vanităţi funciare, nu este capabil să se pună realmente în locul altuia. Pînă şi căinţa cade sub această interpretare: "Notre repentir n'est pas tant le regret du mal que nous avons fait, qu'une crainte de celui qui nous en peut arriver" ("Căinţa nu este atît regretul pentru răul pe care l-am făcut, cît teama de răul care ne poate lovi"). De altfel, "Il n' y a guère d'homme assez habile pour connaître tout le mal qu'il fait" ("Nu există om suficient de perspicace pentru a înţelege tot răul pe care îl săvîrşeşte"). Pînă şi simţul dreptăţii e pus sub semnul egolatriei: "L'amour de la justice n'est pour la plupart des hommes que la crainte de souffrir l'injustice" ("Iubirea de dreptate nu reprezintă pentru majoritatea oamenilor decît teama de a nu suferi o nedreptate"). Iar într-o asemenea ordine de idei, coabitarea indivizilor se prezintă într-o imagine aparent cinică, de fapt raţională: "Les hommes ne vivraient pas longtemps en société s'ils n'étaient les dupes les uns des autres" ("Oamenii nu ar putea trăi prea mult timp în societate dacă nu ar fi unii fraierii altora"). Supremaţia directă sau indirectă a amorului propriu marchează practic toate aspectele existenţe