(11 septembrie şi 11 martie văzute de pe cele două maluri ale Atlanticului) A fost nevoie de un 11 septembrie european care să genereze de partea estică a Atlanticului o emoţie la fel de puternică privind ameninţarea teroristă? S-a convertit emoţia de după 11 martie într-o solidaritate umană generală care raliază întreaga comunitate democratică în jurul aceloraşi principii de acţiune şi modalităţi de contracarare a fenomenului terorist? Atacurile teroriste cu 10 bombe din mai multe trenuri din Madrid şi numărul mare de victime dintr-una din capitalele Uniunii Europene au creat un sentiment al urgenţei şi al realizării că ameninţările teroriste vizează întreaga comunitate democratică? Şi, mai important, evaluările diferite ale riscurilor de securitate vor fi depăşite printr-o apropiere de viziuni între europeni şi americani? Acestor interogaţii li se poate răspunde că anotimpul înţelegerii nu pare a fi cel al dezgheţului adus de primăvară. Cel puţin nu primăvara aceasta. Diferenţele şi divergenţele transatlantice persistă. Tabăra europeană este însă mai divizată decît cea americană. Dacă în cea din urmă rezultatul alegerilor din acest an nu va atrage după sine în mod necesar o modificare substanţială a doctrinei de securitate încapsulată în Strategia Naţională de Securitate a SUA publicată în noiembrie 2002 de actuala administraţie, poziţiile Marii Britanii, Italiei şi Spaniei (pînă la cîştigarea alegerilor de socialişti) erau de regulă diferite faţă de cele ale Franţei şi Germaniei în privinţa unor dosare- cheie, printre care şi terorismul. Şi în SUA există voci care au exprimat îngrijorarea faţă de un negoţ între securitate şi libertate, în sensul în care libertăţile fundamentale ale persoanelor vor fi limitate din cauza sporirii măsurilor de securitate luate de Department of Homeland Security. S-a mers pînă într-acolo încît europenii şi americanii sînt consi