* 21 de grame / 21 Grams (SUA, 2003), de Alejandro González Iñárritu. În aşteptarea unui transplant de inimă, un bărbat (Sean Penn) fumează şi tuşeşte într-o toaletă de spital. În alt moment, acelaşi bărbat merge să doneze spermă şi totul e atît de trist - jaluzelele trase, mănuşile ("Ca să nu se contamineze mostra"), materialele pornografice - încît e ca şi cînd lumea, pregătindu-se să primească o nouă viaţă, ar fi ţinut să sublinieze că nu e mare lucru de capul vieţii. Un alt bărbat (Benicio Del Toro) se automutilează într-o cameră de motel. O femeie (Naomi Watts) ascultă iar şi iar ultimul mesaj telefonic lăsat de soţul ei. Imaginea e granulată şi lumina e crudă - crudă în numele frumosului. Uneori nici nu vedem conturul ferestrelor - doar o lumină albă, ca în mărturiile celor trecuţi prin moarte clinică. Toată tristeţea asta poate să-ţi intre în piele ca fumul de ţigară; poate crea dependenţă. Duceţi un depresiv la 21 de grame - genul de depresiv căruia îi place să-şi bibilească stările - şi o să-l faceţi foarte-foarte nefericit, adică fericit. Bineînţeles, efectul ăsta nu dovedeşte neapărat puterea filmului; la fel de bine poate să-i trădeze slăbiciunea. După cum faptul că e întortocheat nu-l face neapărat profund. Filmul lui Alejandro González Iñárritu este întortocheat. E povestea unui profesor bolnav care primeşte inima unui arhitect mort într-un accident de maşină. Ascultînd parcă de poruncile inimii străine care bate în pieptul lui (doctorii spun că bătăile ei sînt numărate), profesorul o caută pe soţia arhitectului şi începe (sau continuă) o poveste de dragoste. Apoi îl caută pe şoferul vinovat de moartea arhitectului (şi a fetiţelor lui), cu gîndul de a-l ucide. Atacată direct, cu convingere, melodrama asta putea să se înalţe la sublim sau să se prăbuşească în ridicol; nu vom şti niciodată. Iñárritu a preferat s-o ia prin învăluire, învălmăşind cr