Deşi sînt creştin ortodox, mărturisesc că mi-ar fi greu să mă închin în proiectata Catedrală a Mîntuirii Neamului. Motivele acestei reţineri nu fac subiectul acestor rînduri. Dacă însă aş încerca să mă pun în pielea celuilalt, să zicem a unui ateu, cred că acesta ar fi îndreptăţit să gîndească astfel: Controversa privind Catedrala Mîntuirii Neamului, care a supraîncălzit în ultima vreme tuburile cinescoape şi a divizat opinia publică, este un afront la adresa celor care nu se regăsesc în spaţiul zis spiritual al ortodoxiei. Statul laic, ce garantează libertatea de cugetare şi impresie, se pomeneşte aici într-un impas, obligîndu-i pe atei sau pe cei de alte orientări religioase să asiste la o polemică superfluă. De ce să fii pentru sau împotrivă a ceva care nu intersectează structura de simţire a celor fără de Dumnezeu? Eroarea de căpătîi care se creează porneşte din conceperea proiectului. Cum să centrezi intenţia realizării acestei construcţii pe pretenţia că neamul este o adunare de mîntuit? Pe documentele de identitate ale cetăţeanului stă scris că aparţine naţiei române, iar noţiunii de mîntuire în cadrul naţiunii nu i se rezervă nici o rubrică. Mîntuirea este o chestiune abstractă sau naivă sau de-a dreptul anticonstituţională, nu-i aşa, atîta vreme cît ea nu face parte din armătura care întemeiază statul modern democratic. E drept că la un moment dat Patriarhia a sesizat inadvertenţa şi a reorientat titulatura în cea de Catedrală Patriarhală. Din această rectificare se înţelege că de fapt este vorba despre un edificiu cu alură monumentală, aparţinătoare Patriarhiei Române, adică persoanei juridice care reprezintă Biserica românească. Bun. Şi atunci ce amestec are Guvernul României care dislocă fonduri publice spre a-i face loc într-un spaţiu public? Ce fel de competenţă au partidele politice de a se pronunţa în favoarea sau în defavoarea acestui proiect?