Intrînd într-un atelier, vezi spinări încovoiate asupra maşinilor, mîini executînd mişcări disciplinate şi repetitive. Corpul este redus la o mecanică precisă şi controlată. Deplasările, strict limitate, se fac numai pe traseele permise. Într-o linie automatizată, vezi oameni în picioare, concentraţi asupra panourilor de comandă, citind indicaţii şi reglînd manete. În instituţiile administrative, întîlneai, pînă mai ieri, funcţionari circulînd aferaţi de la un birou la altul, bîţîind din picior şi vorbind precipitat, atunci când erau opriţi. Astăzi, atelierele s-au golit, reglarea s-a computerizat şi ministerele s-au informatizat. Nu mai este nevoie de operaţii repetitive, nici de transportarea informaţiei de colo-colo. Poziţia corporală standard este aşezat la birou, în faţa calculatorului. Pe monitorul, dispus astfel încît să fie ferit de priviri indiscrete, poate să fie orice: un mediu de programare sau un joc, un document elaborat sau o imagine seducătoare. Oricum, poziţia corporală, derivată din cea a scribului egiptean, exprimă profesionalism şi implicare. A ţine o carte în mînă, indiferent cît de aridă şi specializată, sugerează evaziunea, în timp ce a pianota febril pe claviatură presupune integrarea. Cultura corporativă a zilei dictează poziţiile corporale admise: cîte pósturi, atîtea postúri. În lumea tangibilă, corpurile sînt educate să-şi asume postúrile social admisibile. Copil, trebuie să stai

frumos la masă; elev, să stai "în banca ta"; angajat, să arăţi preocupat (look busy). Important este să ai o înfăţişare "profesională", să asculţi, fără să vorbeşti neîntrebat, să intervii prompt, rămînînd, însă, impasibil (cool). Trecerea în spaţiul virtual, unde nu corpul contează, ci imaginea corporală, diminuează importanţa postúrii: "prezenţa" nu este fizică, ea se construieşte prin discurs. Limbajul non-verbal, supus constrîngerilor biologice, l