S-au scris atît de multe comentarii pe marginea "schimbării la faţă" a lui Corneliu Vadim Tudor, încît aproape mă tem să redeschid subiectul. Ce să mai fie de spus? Că e posibilă a afirmat-o el, o afirmă şi o parte a susţinătorilor lui. Că e imposibilă au spus-o toţi cei ce nu cred în minuni sau au crezut cîndva în discursul radical al liderului PRM şi au rămas dezamăgiţi de noua retorică adoptată în acest an electoral. Şi cu asta, basta. Subiectul a fost tocat mărunt pe toate feţele şi riscă să devină plictisitor. Este exact ceea ce şi-au propus şi sînt pe cale să realizeze strategii care se ocupă de cosmetizarea discursului şi imaginii lui Vadim Tudor. Lumea se plictiseşte, vrea altceva, trăim în ţara în care e suficientă o spoială pentru a lua ochii (lucru probat cu maximă eficienţă de maestrul decorator Dan Matei Agathon, omul care în perioada ministeriatului său a reuşit să prezinte drept reformă în turismul românesc cele cîteva sute de kilograme de vopsea aruncate pe zidurile hotelurilor de pe litoral). Nu mai avem timp (chef?) de analize şi disecţii, luăm faptele şi vorbele ca atare. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar aud din ce în ce mai mulţi români înghiţind precum curcanii poveştile despre schimbarea la faţă a lui Vadim. Rîndurile ce vor urma sper să fie înţelese ca un îndemn la a pune semne de întrebare. Ele fac parte din volumul Idealuri apărut la Editura Eminescu în 1983. Cartea e scrisă de Corneliu Vadim Tudor, acelaşi personaj care susţine astăzi cu voce tare că l-a admirat pe Nicolae Ceauşescu, dar că nu l-a întîlnit niciodată. Ba, mai mult, povesteşte cui vrea să audă şi să creadă, cum a renunţat - prin poştă, e adevărat - la carnetul de membru de partid "încă din primăvara lui 1989"... Filmul, vă rog! "Am avut fericirea să-l însoţesc pe preşedintele nostru iubit ca reporter şi tînăr scriitor, în două dintre vizitele sale de lucru în comuna S