Nu as putea spune ca sunt o feminista infocata. Varfurile de lance feministe sustin ca orice semn de bunavointa din partea barbatilor reafirma de fapt falsa superioritate masculina, sugerand ca femeile au nevoie de ajutor. Eu una nu ma supar daca un barbat imi ofera locul in autobuz (ceea ce nu se intampla insa niciodata pentru ca toti sunt probabil, vorba unui comic, batrani, handicapati, insarcinati si cu un copil in brate), nu ma deranjeaza daca soferii dau dovada de ceva curtenie in trafic (nici asta nu se prea intampla, deoarece sunt ocupati sa imparta sfaturi parintesti precum "Intoarce-te la cratita" sau sa ma incurajeze cu semne exuberante si binevoitoare) si nici nu am condamnat-o pe Cenusareasa pentru ca visa sa se marite cu un tip bogat pentru a nu mai munci, iar cand s-a intamplat s-a transformat imediat intr-o casnica. Chiar daca era o casnica de palat, nu de apartament din Bucuresti.
De asemenea, spre deosebire de multe dintre prietenele mele, nici nu astept cu nerabdare ziua in care specia masculina va disparea complet de pe fata pamantului, pentru ca atunci ar trebui sa renunt la toate papusile voodoo, la spray-ul paralizant, la cagule si la Kalasnikov, de care m-am cam atasat de-a lungul anilor petrecuti "pe front". Si daca nu ar mai fi barbati, despre ce ar mai scrie femeile jurnale, romane, piese de teatru, scenarii si despre ce ar mai vorbi la orele de terapie pshologica intensiva? Si cui i-ar mai trimite ele scrisori anonime cu litere decupate din ziare si reviste in timpul cursurilor de creativitate si lucru manual?
Insa, cu toate ca sustin tolerarea barbatilor de catre femei, am unele momente in care parca nu mai sunt chiar atat de convinsa de utilitatea lor. De pilda, atunci cand "cineva" este atat de absorbit de ecranul computerului, incat nu observa nici macar ca alerg prin casa cu o cratita din care ies f
