(Kim Jong Il şi Dinel Staicu) Săptămîna trecută, pe vremea asta, aveam ceva remuşcări; la cîteva ore după ce dusesem în redacţie prima parte a poveştii despre ţara lui Kim al II-lea, aflam de la TV despre explozia care-a ras de pe faţa pămîntului un amărît de sat nord-coreean. Pînă la urmă nu au mai fost 3.000 de morţi, cum se anunţase iniţial, ci vreo 160 - dar ce mai contează? Şi unul să fi fost, şi tot ar fi fost păcat. Plus că noi, de la povestea cu '89, sîntem tăbăciţi la acest capitol, ştim cum cifrele - îmbătate şi ele de eveniment - scad vertiginos după, cînd trece mahmureala spectaculozităţii media. Astăzi vom afla, însă, povestea lui Kenji Fujimoto - un şef-bucătar japonez care, sub acest nume de împrumut, îşi descrie aventurile nord-coreene după ce a petrecut cîţiva ani în imediata apropiere a lui Kim junior*. Mare specialist în sushi, Fujimoto a ajuns în 1982 la Phenian - la invitaţia unei firme japonezo-nord-coreene -, a început să lucreze într-un restaurant, iar din 1988 (ca urmare a popularităţii căpătate) a fost invitat să intre în corpul select de bucătari ai delfinului pe-atunci Kim Jong Il - unde a rămas pînă în aprilie 2001 cînd, exasperat de ceea ce văzuse, a evadat din colivia aurită şi s-a întors în ţara natală. Rememorările sale au inundat apoi tabloidele japoneze şi emisiunile de televiziune. Cine putea şti mai bine decît el secretele ascunse în acel anturaj al plăcerii care-l înconjoară pe lider, adică dansatoarele chemate în Sala de banchet nr. 8 să-şi unduiască statura mică pentru ochii şefului, în lumina spoturilor stroboscopice şi globurilor de discotecă ce-i plac atît de mult acestuia, sau chiar şi membrii staff-ului politic cărora li se mai întîmplă să li se ordone să-şi dea hainele jos (ca şi danseuzele) şi să joace şi ei pe scenă, la ceas tîrziu de noapte? Cine ar fi putut descrie mai bine plăcerea pe care o are şeful cînd urc