În urmă cu vreo două săptămîni, o crainică de ştiri ne comunica trist că Bucureştiul şi-a pierdut un plămîn; e amuzant să nu mai interpretezi metaforele televiziste şi să încerci, ca pe un exerciţiu de imaginaţie, să ţi-l închipui pe Marele Oraş expunîndu-şi măruntaiele pe o masă de operaţie imensă, în timp ce i se extirpează plămînul bolnav, chircit, străpuns de mocirloasele ţevi de canalizare, dar imaginea dispare brusc, căci crainica respectivă se simte datoare să dea explicaţii pentru telespectatorii mai puţin obişnuiţi cu figurile de stil: era vorba despre reducerea la jumătate a spaţiilor verzi ale capitalei. Rămîi cu un sentiment de frustrare: bisturiul nu va atinge niciodată încîlcitele maţe ale infrastructurii; poate doar după viitoarele apropiate alegeri, va fi nevoie de o nouă incizie. Andreea Raicu, o altă vedetă teve, cu exprimări mai puţin poetice faţă de cele ale crainicei de mai sus (emisiunea pe care o prezintă i-o cere!), gîngurea într-un interviu că unui străin venit de peste mări şi ţări să vadă frumuseţile capitalei noastre, i-ar arăta Muzeul Satului şi parcul Herăstrău. În prima zi de Paşti, Herăstrăul era verde şi prăfos, în acelaşi timp. Verde de la pomi şi prăfos de la roleri, al căror număr s-a dublat, invers proporţional cu cel al spaţiilor "de recreere şi agrement". Rolerii începători care se ţin de mînă cîte trei sînt nemulţumiţi: "Aleile sînt proaste, pline de gropi, ne stricăm patinele pe ele!", se plînge o adolescentă, cocoţată pe o pereche de "Roces". Prin urmare, tot asfaltul este cel care contează! Terasele sînt pline: tinerii se dreg. Mai pe seară li se vor da concerte şi artificii. Comerţul "de parc" e înfloritor; unora le lipseşte aici un McDonald's. Doar în grădina japoneză e linişte... o linişte japoneză! Simt nevoia să revăd "pădurea cu urşi şi cu lupi" a copilăriei mele pe unde mereu înaintam cu teamă, mai exact "spaţi