Se fac 25 de ani de cînd mi-a murit femeia aceea, nu prea bătrînă, care îmi "bătea" la maşină manuscrisele. "Bătea" minunat, îmi înţelegea scrisul şi aveam o încredere nelimitată în ochii, mintea şi degetele ei. Cînd nu pricepea un cuvînt, îmi dădea telefon să mă întrebe. Cuvîntul însemna ceva important pentru ea. Nu întîlneşti prea des oameni care să se chinuie pentru un cuvînt. Poate unii scriitori. Ea avea ceva de scriitor. Lucrările ei erau curate. Într-atît de curate încît de nenumărate ori mă simţeam dator să rescriu manuscrisele pe care urma să i le dau. Ţineam la ochii ei. Scriam de ajuns de clar în creion - nici pînă azi nu m-am dezobişnuit, primul jet e cu un "Dixon" bine ascuţit sau cu un "Ticonderoga", mărci mai apropiate culturii mele decît un Browning. Creionul e însă mortal pentru o dactilografă. Mă puneam să-mi recopiez pagina ca să-i ocrotesc vederea, deşi îmi dădea toate asigurările că-mi înţelege şi caligrafia, şi toate adausurile de pe margine, şi toate ştersăturile; îmi propunea să nu "mă omor" rescriind şi s-o las pe ea să desluşească totul. Mă uitam în ochii ei ageri, în care inteligenţa legăturilor între cuvinte îi aprinsese reflexul loialităţii umane. Rareori cuvintele au o asemenea consecinţă, chiar sub pleoapa omului. Dar minunea, intrînd la ea ca să-i las nuvelele mele, era alta: de fiecare dată mă întîlneam pe masa ei, lîngă maşina de scris, cu manuscrisele unor alţi scriitori cu care nu mă vedeam prea des sau, dacă mă vedeam, nu discutam unde ne "băteam" manuscrisele. De cîte ori îi citeam, mă simţeam legat de scrisul lor; nu ne consumaserăm niciodată în lungi elogii, nu ne-am cădelniţat nicicum talentele total diferite, nu am format vreun grup literar notoriu, dar, mai ales, nu ne-am vorbit vreodată să fim pe masa ei. Fără a fi sectari,

toţi cei care "băteam" la uşa şi la maşina ei eram legaţi prin tendinţa talentului nostr