Proiectul laborios - şi din ce în ce mai problematic - al unei Europe lărgite trăieşte, deocamdată, euforia suprafeţelor. Europa devine tot mai întinsă, încercînd să-şi aducă graniţele politice şi economice cît mai aproape de graniţele geografice. Unificare prin expansiune, amploare orizontală - acestea sînt exigenţele momentului. Evident, lărgirea nu e strict teritorială: ceea ce se lărgeşte e un sistem, o administraţie, o tehnică managerială. Asistăm la o omogenizare complicată a spaţiului public, a mecanismelor economice şi, poate, a mentalităţilor. Se aspiră, de asemenea, la o omogenizare a politicii externe şi a politicii de apărare. Pe de altă parte, strategii acestei omogenizări atrag din cînd în cînd atenţia asupra riscului de a lărgi organizaţia, fără a-i adînci şi consolida structurile. Unii recomandă chiar o lărgire mai precaută, de dragul unei aprofundări mai scrupuloase. Cu toate astea, dimensiunea orizontală a Europei Unite e predominantă. Graniţele europene avansează, ineluctabil, spre Est şi Sud-Est, corpul Europei se dilată vizibil, "în lung şi în lat". E de la sine înţeles că nu se pot face toate lucrurile deodată. Succesul în suprafaţă (şi, întrucîtva, de suprafaţă) se obţine pe socoteala unei sacrificări sau, în orice caz, a unei amînări a gîndirii pe verticală. Europa în regim de expansiune e o Europă fără zenit şi fără nadir, o Europă care întîrzie să-şi frecventeze subteranele şi care nu frecventează cerul valorilor decît cu titlu ornamental, în felurite împrejurări festive. Europa "de la centru" nu ştie despre ţările pe care le include decît atît cît are nevoie pentru a le alinia. Nu-şi caută propriul trecut în trecutul lor şi nu se interesează de unitatea spirituală existentă latent între "membri" şi "candidaţi", pe baza unor experienţe culturale şi religioase comune. Privirea în profunzime nu caută decît eşecuri şi vinovăţii ("butoiul