E un clişeu destul de larg răspîndit că în Vest se mun-ceşte, nu glumă, dar că puţinul timp liber este folosit cu mult mai multă eficacitate decît la poalele Carpaţilor. E normal, aşadar, să te întrebi ce fac germanul ori americanul mediu în week-end ori în concediu. Cu ce-şi omoară timpul, ce-şi permit ei şi noi nu, cît de diferită e noţiunea de distracţie pentru membrii clasei de mijloc din UE şi din România? Mai întîi de toate, poate n-ar fi rău să cădem de acord asupra unui aspect foarte disputat: există sau nu în România clasă de mijloc? Evident că între milioanele de dolari din Top 300 şi milioanele de compatrioţi care trăiesc din salariul minim ori din alocaţiile copiilor se află un număr deloc neglijabil de oameni ce-şi duc zilele (aproape) decent. Dar este de ajuns simpla lor poziţionare între săraci şi bogaţi pentru a le conferi titlul de middle-class? Răspunsul este nu, dacă ne raportăm la ceea ce înseamnă clasă de mijloc în accepţia generală a sociologilor şi economiştilor. Situarea pe scara socială sub cei avuţi, dar deasupra celor nevoiaşi nu înseamnă, automat, că veniturile (mai exact, puterea de cumpărare şi cea de economisire), pregătirea, preocupările, aspiraţiile, planurile tale sînt comparabile cu cele ale middle-class -ului vest-european ori nord-american. Oamenii din această din urmă categorie nu numai că-şi permit un trai decent, dar veniturile le dau voie să aibă o casă (eventual şi una de vacanţă), una sau, de ce nu, două maşini mai noi de cinci ani, un cont în bancă suficient de gras încît să nu tremure la gîndul că se apropie bătrîneţile. Să asigure un înalt nivel de educaţie copiilor lor şi să-şi urmeze pasiunile nu sînt, din nou, o problemă. Pătura de mijloc a societăţii româneşti nu prea corespunde acestei descrieri, corect? Doar la capitolul locuinţă proprietate personală stăm bine (poate chiar mai bine decît EI), dar asta e, pîn