interviu cu Pawel HUELLE Născut în 1957 la Gdansk, Pawel Huelle face parte, alături de Olga Tokarczuk, Andrzej Stasiuk sau Jerzy Pilch, dintr-o generaţie încă tînără şi foarte specială de scriitori polonezi. Traduşi cu toţii în toate limbile de mare circulaţie, scriitorii acestei generaţii, un soi de optzecişti mai prolifici şi care au trecut mai bine proba libertăţii de după '89, sînt vedetele (şi mediatice) ale literaturii polone actuale. Pawel Huelle a venit la Bucureşti săptămîna trecută, pentru lansarea traducerii în româneşte a ultimului său roman, Mercedes-Benz, de către Institutul Polonez şi Editura Polirom. În ambianţa discretă şi elegantă a Librăriei Cărtureşti, Pawel Huelle a provocat continue hohote de rîs, mai ales din partea auditoriului feminin cunoscător de polonă. Veţi înţelege de ce citind Mercedes-Benz sau măcar recenzia din pagina alăturată.

Spuneaţi undeva că experienţa Solidarităţii a fost "scrisă" într-o manieră afectată şi că jurnalele perioadei, cronologice şi factuale, nu erau prea interesante literar. Generaţia dvs. a ieşit din această dilemă prin umor? Este o situaţie clasică a unei revoluţii care învinge, dezlănţuind o energie uriaşă, fiind purtătoarea unor mari speranţe, după care se instalează foarte repede dezamăgirea, corupţia politică, corupţia eroilor revoluţiei, foarte serioase probleme economice etc. Este o situaţie asemănătoare în toate ţările postcomuniste. Lech Walesa a avut o idee bună: în momentul în care Solidaritatea a învins şi Polonia şi-a dobîndit independenţa, a propus ca mişcarea, cu numele său cu tot, să rămînă în muzeul de istorie, pentru a se păstra pură, limpede, luminoasă, curată, pentru a rămîne, astfel, un simbol. Din păcate, ideea nu a avut succes, Solidaritatea a intrat în jocul politic postcomunist, firesc de altfel, iar ce a însemnat politizarea ei ştiţi prea bine... Generaţia mea a fost obligată