Mai aveam o speranţă pentru societatea civilă din Gorj pînă cînd am auzit de nunta lui Mischie. Un spectacol popular sfîrşit cu focuri de artificii în centrul oraşului pe care omul îl stăpîneşte. E clar, nu-i e frică de nimic. Şi e la fel de evident că e deja proprietar peste Bunul-Simţ S.A., singura companie de specialitate care mai livrează urbei şi judeţului judecăţi de valoare. Aş adăuga o presupunere: faptul că Mischie n-are nici un complex nu provine din nesimţire, ci din legătura organică cu locurile, oamenii şi istoria. O istorie care, de altminteri, nici nu cunoaşte exemple de impostură pedepsite altfel decît cu onoruri şi (dacă familia are puţintică răbdare şi conexiuni) chiar statui. La fel ca în poezie, rîul, ramul, locuitorul, toate sînt prietene cu el, întrucît nici ele nu sînt mai breze. Mischie ştie mult mai puţină istorie decît un profesor de liceu din Tîrgu Jiu, însă are o burtă cu mult mai mare. Să notăm în treacăt că, la gorile, dimensiunea burţii e un bun predictor de supremaţie în cadrul grupului social. Dar nu poate să fie numai asta. Trebuie să fie un magnetism care să-i facă pe oameni să se urce în autobuze şi să bată drumul pînă la Bucureşti ca să-l susţină. O charismă, un şarm acolo, ceva. Dar, dacă e charisma, probabil că e o varietate locală, la care noi, ăştilalţi, nu vibrăm. Dacă sînt feromoni, e clar că doar gorjenii au receptorii cu care să-i prindă din aer. Trimişi într-un alt oraş şi puşi într-o îngrăditură de nuiele în centru, nici Oprişan şi nici Mischie n-ar speria, zdrobi din priviri ori mişca pe nimeni. Puterea lor e, de fapt, în mintea supuşilor. Care, de ce nu, pot fi chiar puţin mîndri de deranjul pe care omul lor l-a stîrnit la capitală. Ce n-au reuşit oamenii de ştiinţă gorjeni, cercetătorii, olimpicii, marii gînditori locali, astronomii şi puericultorii, managerii şi webmasterii, antreprenorii şi chelnerii judeţul