Această mătuşă a mea de pe strada Trumpeldor din Tel Aviv pe care o rugam, fără explicaţii, ca "un măgar bătrîn" cum mă socotea, să mă însoţească doar cu privirea din portiţa casei ei, pînă ajungeam în colţ, 60-70 de metri, la casa mamei mele şi ea mă asculta prefăcîndu-se că nu e deloc intrigată, nicicum speriată de extravaganţa spaimelor mele cardiofobe. Acest montaj dospassosian al zilei de 25 octombrie 2003 cînd, la orele prînzului bucureştean, în Statele Unite era căutat un om care împuşcase în 3 săptămîni 12 persoane, iar la Moscova, 40 de ceceni ţineau ostatici 700 de spectatori într-un teatru unde se juca o comedie muzicală, scenariul teroriştilor fiind simplu: ori ruşii îşi retrag trupele în 7 zile din Cecenia, ori cei 700 vor fi executaţi unul cîte unul. Acest ultim supravieţuitor din Jurnalul lui Sebastian care mă sună ca să-mi atragă atenţia că "se pune prea puţin accent" pe laicitatea lui Sebastian, după care începe o poveste despre ziua de alaltăieri, cînd avusese nevoie de un text al lui Nae (Nae Ionescu, desigur...), nu-l găsea la Academie şi, foarte îngrijorat, se întreba, la cei 91 de ani ai săi: "Ce mă fac...? ce mă fac?". Această femeie încă - foarte - bine, de care fusesem îndrăgostit prin anii '60, întrezărită ieri în Piaţa Victoriei, ea semnalizînd după un taxi care opreşte în faţa ei şi, exact cînd deschide portiera, mă observă pe "zebră", îmi zîmbeşte scurt, grăbindu-se să-şi ducă mîna la gură şi mă întreabă într-o singură frază: "Vindeladentistucemaifaci?" şi eu îi răspund: "Fac riduri şi impresie", iar ea, veselă, emanînd un damf de anestezic, îmi mai strigă: "E un excelent titlu de roman, scrie-l!" şi dispare în taxi. Acest candidat la preşedinţia României care, în incultura megalomaniei sale, se poate lăuda într-o conferinţă de presă că, de mic copil, ştia să plastografieze orice semnătură, chiar a lui Mihai Eminescu, şi toată lume