Este România cu mult în urma Uniunii Europene sau a vecinilor, foşti colegi de suferinţă în lagărul comunist? Fără îndoială, da. Cifrele sînt clare. România se află pe ultimele locuri între ţările europene în mai toate clasamentele, de la nivelul de trai pe cap de locuitor pînă la cele privind birocraţia sau corupţia. O altă realitate crudă este dată de următoarea cifră: în ceea ce priveşte produsul intern brut pe cap de locuitor, România are nevoie de 80 de ani pentru a ajunge la nivelul mediu din ţările Uniunii Europene. Cu toate acestea, cifrele trebuie privite cu o anumită rezervă. Şansa României este de a sări peste etape şi de a intra direct în mileniul trei. Aceasta este însă o altă temă. Dincolo de cifre, trebuie analizate cauzele care au stat la originea acestei rămîneri în urmă. Atunci cînd vorbim despre înapoierea economică, apar adesea în discuţiile de crîşmă, dar şi în publicaţii respectabile două idei: României nu i-au fost şterse datoriile (aşa cum s-a întîmplat cu Polonia) şi România a avut o grea moştenire de pe vremea regimului Ceauşescu. Ar fi prea simplu dacă ar fi numai atît. Este o teorie care exclude vinovăţia şi proasta gestiune autohtonă. Cînd, în realitate, România are partea ei de vină. Ce au făcut celelalte ţări (ex-comuniste) şi nu a făcut România? România nu a avut o legislaţie curajoasă faţă de problema restituirii proprietăţilor individuale şi industriale. Cehia a fost un model în această privinţă. România a cărat după ea timp de 14 ani balastul lipsei de curaj în restituirea proprietăţilor, ajungînd în ultimul timp să fie purtată în lungi şi costisitoare procese la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg. Mai nou a apărut o altă notă de plată extrem de încărcată, cea dată de amînarea retrocedării proprietăţilor industriale. Mai important, restituirea proprietăţilor industriale ar fi fost primul val de capitalism