Ajungem în comuna cu pricina, arsă de soarele Bărăganului, pe la ora zece şi jumătate dimineaţa, cîndva prin preajma întîiului de mai, cel muncitoresc. Satul nu pare nici mai bun, nici mai rău decît altele identice, cu case înşirate de-a lungul şoselei. În afara bătrînelor care vegetează în faţa porţilor cu mănunchiuri de lalele în braţe, în aşteptarea unor muşterii inexistenţi şi a beţivilor matinali ce se cinstesc la mesele din tablă ale bufetelor, denumite invariabil "cafe-bar", satul pare pustiu. Unde să fie harnicul ţăran român, mult lăudat în manualele şcolare, care îşi cîştiga pîinea cu sudoarea frunţii? Probabil că la cîmp. Cîmpul e prăfos, pe jumătate necultivat; cîţiva localnici au pornit să caute fier vechi. Satul îmi aminteşte de un altul asemănător (am vaga senzaţie că se află doar la cîţiva kilometri distanţă de acesta; oricum, orice localizare pe hartă îmi pare acum imposibilă), unde singurul mare eveniment din ultimii zece ani fusese moartea unei babe, călcată de o maşină străină, în timp ce traversa şoseaua. Acea bucată de asfalt, plină de gropi, reprezintă pentru ţăranii din Bărăgan unul dintre puţinii factori imprevizibili ai vieţii lor, uneori chiar hazardul însuşi; nimeni nu poate anticipa binele sau răul pe care l-ar putea aduce, într-o zi, şoseaua. Băbuţei respective i-a adus un tragic sfîrşit. Maşina a aruncat-o ca pe un fulg dincolo de un gard, într-o curte, trupul în cădere s-a izbit de ghizdul fîntînii, creierii s-au împrăştiat printre lalele; era tot într-o primăvară. Soţul ei a primit din partea şoferului maşinii "despăgubiri" în valoare de cinci mii de dolari, totuşi nu s-a vindecat de durere. Sătenii susţin că şi acum, după zece ani, bătrînul merge noaptea singur pe cîmp şi urlă ca un lup. Unii susţin că s-a preschimbat deja în vîrcolac. În rest, viaţa la Cotorca merge înainte: tineri cu păr dat cu gel se duc seara călare la disc