Prin voia sorţii am văzut în ultima lună şi jumătate două tărîmuri sau, mă rog, frînturi din două tărîmuri: SUA şi China. Le spun tărîmuri pentru că nu le pot numi ţări. Le spun frînturi pentru că n-am apucat decît să trag cu ochiul vreme de două săptămîni peste Las Vegas, Los Angeles, Shanghai şi Beijing. La întoarcere, de fiecare dată cineva m-a întrebat, evident, cum a fost. Şi n-am găsit şi nici nu găsesc încă un cuvînt sau măcar o expresie care să prindă ceva mai mult de jumătate din trăirile pe care le-am avut de-a lungul acestor peregrinări. Abia acum, la masa de scris, ca un hîrciog ronţăind nu provizii, ci amintiri şi stări, încerc să pun cap la cap ceva din experienţa sino-americană... Noapte, Las Vegas, nisip în ochi din cauza blestematului de fus orar. M-am rupt de prieteni vreme de cîteva ore încercînd să măsor cîteva bulevarde cu pasul. După primele zece minute de mers pe jos m-a cuprins un sentiment straniu, de gîndac rătăcit în iarba înaltă. Totul prea înalt, prea mare, deşi colorat şi bine aşezat. Tîrziu, cînd cu gesturi disperate am sărit în faţa unui taxi, adăpostindu-mă ca un cîine bătut pe bancheta din spate, am înţeles că nu e un oraş al paşilor, ci al roţilor. Străzile nu sînt pentru oameni, ele aparţin maşinilor. Oamenii au locurile lor, bine delimitate, în hotelurile, restaurantele şi cazinourile care înlocuiesc totul, inclusiv iluzia unor plimbări pe străzi pariziene, bunăoară, sau în gondole veneţiene. De fapt, Las Vegas nici măcar nu e un oraş, ci o imensă iluzie în care se aruncă disperat orice muritor

care-i trece pragul. N-are nici un rost să încerci să-l măsori cu pasul. Îl poţi privi din maşină, te poţi opri cîteva minute să admiri spectacolul străzii, dar e o nebunie să încerci să te plimbi prin Vegas. Toate clădirile te cheamă înăuntru, strigă după tine, ai mereu starea unui Ulise modern ademenit nu de cîntecul sirenelo