După ce slovacii au reuşit să înregistreze telemeaua de oaie la Uniunea Europeană, iar ungurii palinca, probabil că nu ne mai rămîne decît să încercăm să înscriem întîrzierea ca marcă înregistrată neaoş românească. Expunerea de motive e uşor de făcut: sîntem în urmă în mod tradiţional, de cînd ne ştim, şi facem toate eforturile să ne păstrăm acest obicei. Întîrzierea nu ţine de legislativ sau executiv. Ea se vede cel mai bine în clivajele sociale, care la noi apar unde n-ar trebui şi sînt complet inexistente acolo unde ar trebui să le avem. Luaţi de pildă separarea stat-biserică. E un clivaj pe care ar trebui să-l vedem adîncindu-se, în vreme ce el devine tot mai superficial. E adevărat, specificul ortodoxiei a ajutat-o să n-aibă parte de Reformă, deci de contestare (sămînţa oricărei societăţi civile, apropo pentru cei care se întreabă de ce n-a mers GDS-ul, dar prosperă construcţia de biserici). Spre deosebire de clerul catolic, cu o lungă tradiţie a ambiţiilor politice, cel ortodox a preferat un rol mai retras, în umbra stăpînilor laici. Adăugaţi la asta ideologia umilinţei şi a nimicniciei individului şi aveţi ingredientele unei condiţionări sociale care, la fel ca şi condiţionerul de după şampon, produce indivizi flexibili, lipsiţi de spirit civic, neîncrezători în puterile lor şi gata să se umilească pentru supravieţuire. De fapt, clivajul stat-biserică n-a fost posibil la noi pentru că, mai întîi, n-a existat cel dintre individ şi biserică. Clivajul săraci-bogaţi e în schimb în mare formă. Şi nu de azi-de ieri. Valahii şi moldovenii au fost mai mereu naţiuni de agricultori. În ultimele patru secole, cînd oraşele s-au maturizat treptat, aplecarea lor către meseriile cerute în acestea a fost mai degrabă modestă. Ba chiar a existat multă vreme un dispreţ pentru activităţile ne-agricole, care ne-a lăsat moştenire zeci de romane sămănătoriste obligatorii la ş