Între Hala Centrală şi Biserica "Sf. Sava", pe strada Armeană din Iaşi, stă şleampăt, în spatele unor copaci stufoşi şi mari, un lăcaş de cult vechi de sute de ani. Biserica Armeană, cu zidurile ştirbite crud de vreme. Trecătorii distraţi îi mai aruncă din cînd în cînd cîte o privire indiferentă. De lîngă Dacii prăpădite şi maşini străine, între nepăsarea unui oraş care freamătă de români în căutarea bogăţiei şi zvîcnirile unei comunităţi minoritare care încearcă s-o salveze pentru a se salva pe sine, poţi auzi mult mai clar cum cineva, din cînd în cînd, spune: "Uite o biserică părăsită". Prin curtea bisericii soarele de seară lasă umbre de jar peste cele două monumente funerare rămase drepte, în iarba mare presărată din loc în loc cu lalele. Mai devreme, o femeie a intrat vorbind, pierdută, pe poartă, ca să le culeagă. A continuat să vorbească singură şi a părăsit curtea însoţită de o floare minunată. "Hai să vezi." Bogdan îmi arată cele 54 de capace de mormînt. Toate, datate înainte de 1850, îmi ajung pînă la piept - "strămoşii mei erau mai mici de statură, tuciurii". Sculptate cu scris armenesc - o îmbinare duioasă de semne rotite fin, oriental -, adevărate monumente din piatră tare, gri, lăsate într-o rînă pe gardul fostului cimitir din jurul bisericii. Peste tot, frînturi din fosta viaţă a armenilor din Iaşi se descoperă în după-amiaza caldă. "Trista socie neconsulabile muma au redicat acest monument pentru eterna suvenire". Chiumisi Caramliu, Hariton C. Caramliu, Ioan Christe Popovici... 1795, 1780, 1823... Oameni împietriţi de timp. Fragmente din epoci apuse strînse lîngă un zid din 1395. Peste o cruce din fier se întinde un copac dintr-o specie rară, adus tocmai din China. Răsucit spre cer, îşi răsfiră crengile grozave înspre orice parte te-ai putea uita. Într-un colţ al fostului cimitir (trupurile au fost exhumate şi mutate în altă parte), foştii negu