În 2007 România va intra în Uniunea Europeană, legănînd biciclete conduse de coarne pe marginea drumului, tîrşîind după ea nenumărate perechi de gumari şi de papuci de plastic şi i se vor vedea tălpile crăpate. Se vor buluci, ce-i drept, pe poarta Europei şi sate de oameni gospodari şi aşezaţi, şi comune care cu zeci de ani în urmă au dat ţării vreun pesedist de frunte iar astăzi sînt răsplătite cu cîte o şosea făcută ca la cartea de asfaltat străzi, cu instalaţie de gaze şi canalizare la fiecare casă. Dar nici satele de mai mare rîsul nu vor fi puţine. Femei în fuste înflorite în cele mai tari culori ţigăneşti, cu părul în haos, gîgîlici mulatre îmbrăcate în te miri ce, bărbaţi ale căror expresii de oameni hîrşiţi în băute fără sfîrşit sînt ceva de speriat, toţi ţipînd unul la altul în limba lor, te vor umple de anxietate ori de cîte ori eşti nevoit să treci cu maşina pe acolo. Cu geamurile închise, cu uşile blocate şi suind la cer rugămintea fierbinte de a nu fi nevoit cumva să apelezi la roata de rezervă chiar în acel moment, treci prin locuri aflate la nu mai departe de o sută de kilometri de Bucureşti care îţi contrazic tot ce ştiai despre o aşezare umană. Casele par a fi făcute în silă de cea mai puturoasă echipă de constructori: acoperişul, la mare distanţă de ziduri, este cerul, iar ferestrele sînt decupate ca de o grenadă - nişte găuri fără formă în care poţi să vezi în cel mai bun caz folii, nu geamuri. Prin nu se ştie ce întîmplare, la ceas de seară poţi să vezi dintre zidurile cazematelor rău construite, lumina albastră a unui ecran, în timp ce locuitorii gătesc la foc de vreascuri sau scînduri de gard. Locuitorii satelor obişnuite, de oameni în banca lor,

dispreţuiesc localităţile ţiganilor. Ei au ferestre, au acoperişuri de tablă sau de ţiglă, au macaturi, au scoarţe înflorate pe pereţi, au cîteva bibelouri, televizoare color, iar seara se