Am revăzut de curînd cîteva din satele maramureşene pe care le colindasem în mai multe rînduri, în urmă cu vreo douăzeci şi ceva de ani. Păstram în memorie farmecul aparte al unor comunităţi încărcate de arhaic - te izbeai de el la fiecare pas, începînd de la aspectul caselor şi portul oamenilor şi pînă la descoperirea reziduurilor unor forme de proprietate pre-capitaliste (într-o lume în cere ruralul românesc însemna C.A.P.). Mi-era dor să regăsesc datinile Crăciunului neatinse de roşul kitsch al lui Moş Crăciun (cu atît mai puţin de lăbărţatul Moş Gerilă), graiul impregnat de rotacisme desprinse parcă din manualul de istoria limbii române, casele colorate şi cu arhitectura aparte, mămăliga fiartă în zer de oaie şi multe altele. Călătoria era acum mult mai lesnicioasă, o reţea de turism rural mi-a facilitat accesul în gospodăria unor localnici (nu că ar fi fost nevoie, cu ani în urmă ceream şi primeam fără fasoane găzduire în prima casă ieşită în cale, dar deh!, acum sînt familist, am tabieturi). Am fost găzduit într-o casă construită - am aflat - de un gospodar ce muncise cîţiva ani la construcţii în Italia (ca de altfel cam jumătate din consătenii săi). Omul învăţase de acolo cîteva taine ale arhitecturii confortului, casa avea balcon cu un fel de coloane în formă de popice, dar şi baie cu boiler, urma să-şi monteze ferestre de termopan, atît de utile dată fiind clima aspră a locului. Gospodina casei se străduise să le asigure oaspeţilor mese pe cinste, cu sarmale de porc şi cod filé cumpărat de la Metro-ul din Cluj, ţuică ce isca mărgeluşe în sticlă şi chiar şampanie cu aromă de piersici. Duminică am aflat că e zi de tîrg în satul vecin şi m-am grăbit într-acolo cu gîndul la cergi miţoase, clopuri şi gube cu biţi. Tîrgul se ţinea pe un tăpşan în faţa bisericii din lemn multiseculare (de lîngă cea nouă,

impunătoare cu turlele-i din beton armat), pe ga