Despre libertate si alte istorii teatrale

Sa revenim la spectacolul Nepotul lui Rameau, pe care-l realizati acum la Teatrul Radiofonic. Cum s-a petrecut reintilnirea in trei – dvs., Dinica si Moraru – cu textul lui Diderot? Acel aproape mitizat spectacol va mai urmareste sau l-ati epuizat?

Draga mea, nu ne-am gindit o clipa la acel spectacol! Am citit textul ca si cum ar fi nou, eu l-am structurat, le-am spus baietilor ce vreau, ei au venit cu propriile lor intentii si cred ca ne-am apropiat fara sa tintim, inca! Eu fac acum un spectacol radiofonic, iar la radio nu avem la dispozitie toata nebunia oglinzilor din scenografia initiala, nu avem gestul, mimica; mijloacele noastre de a povesti in acest cadru Nepotul… sint cu totul altele. Nu avea nici un rost sa incercam sa reconstituim acel spectacol. La inregistrare, voi intrerupe des – actorii m-au rugat –, pentru ca nu mai sint prezente toate nuantele textului; spectacolul de la Bulandra l-am repetat atunci noua luni, intre zece si paisprezece ore pe zi, iar, la sfirsitul perioadei de lucru, actorii erau identificati cu textul, cu toate dificultatile generate de dialogul filozofic pe care acesta era construit.

Iar impresiile depozitate in memoria afectiva a spectatorilor au reusit sa se transmita si celor care nu au vazut spectacolul. Asa cum mi s-a intimplat si mie; am intilnit oameni care spuneau povesti/ amintiri legate de Nepotul….

Imi amintesc o seara inaintea spectacolului – urmaream, pe cit posibil, fiecare reprezentatie; deodata, ma cheama portarul din cabina de la Bulandra, unde eram cu Marin si cu Gigi, si-mi spune ca ma asteapta vreo noua baieti si fete. Cobor si tinerii ma-nconjoara si-mi cer sa-i ajut sa intre inca o data la spectacol, pentru ca nu mai au bani; vazusera de sapte ori spectacolul. Am simtit atunci o raspundere uriasa si m-a cuprins frica…