Nostalgia ca dereglare a imaginatiei, ca morb al departarii de un timp privilegiat ce nu poate fi vindecat prin permanenta spatiului (el insusi supus fortei modelatoare a vremii). Acest tip de nostalgie domina in egala masura fata publica si cea privata a societatii românesti in anii ce-au urmat entuziasmului popular din '89-'90-'91, intr-un fel de frenezie a paseismului care ajunge sa desparta radical generatiile parintilor si bunicilor de cea a copiilor. Generatia aceasta se straduieste sa fie una fara trecut si fara amintire dintr-un reflex semiconstient de respingere a abuzului de memorie si a abuzului de uitare, amandoua - simptome ale unei crize de identitate facand ravagii colective.

Abuz de memorie: pe cand eram tineri, existau repartitii de la stat, case pentru toti, pensii la 55-57 de ani, filme românesti si carti bune, mergeam in fiecare vara la mare si-n maximum cinci ani ne venea randul la Dacie. Abuz de uitare: pe cand eram tineri, lumea nu se grabea, oamenii nu erau asa rai, tinerii - asa obraznici si nici strazile atat de murdare. Dincolo de inevitabila aplecare a supravietuitorului catre o extirpare a centrilor durerosi, fie ei trauma epurarilor sau umilinta alienanta a cozilor la "adidasi", aceste pervertiri ale functiei amintirii au cauze mai profunde si efecte mai adanci. In realitate, suntem o natiune cu o memorie manipulata, orientata ideologic de presiunea unei puteri pentru care nimic nu e mai amenintator in "evaluarea prezentului si proiectia viitorului" decat trecutul recent. Iar manipularea memoriei este cea mai eficienta cale de legitimare a unei ordini de fapt pe care istoria insasi o delegitimeaza.

Ceea ce fac Cernat-Manolescu-Mitchievici-Stanomir in capitolul final (Comunismul pe intelesul copiilor) din prima lor carte si in intreaga aceasta Lume disparuta este inventarea unui subgen al memorialisticii nascut chiar din