De-o vreme încoace, aproape nimeni nu mai vorbeşte despre Europa Centrală. O dată cu deschiderea porţilor spre Europa Occidentală, acest concept pare să fi intrat într-o oarecare desuetudine. Cumva spre uşurarea naţionaliştilor comunişti români şi-a urmaşilor acestora. Puţină lume îşi mai aminteşte, probabil, de şiroaiele de venin scurse, la sfârşitul anilor '80, din pana unui Achim Mihu şi-a altor corifei de aceeaşi teapă la adresa ideii de "Europă Centrală". în numele luptei contra unui aşa-zis revizionism maghiar, se dădea frâu liber resentimentelor naţionaliste şi frustrărilor unei clase politice troglodide.
Că au existat şi există revizionişti maghiari, nu e nici un secret. Dar parcă revizionişti români, sau bulgari, sau cehi, sau ciprioţi nu existăî! Orice naţiune conţine un procent de oameni incapabili să-şi trăiască prezentul pentru că nu reuşesc sub nici un chip să-şi încheie socotelile cu trecutul. Blocaţi în suferinţe ancestrale, ei sunt o rană vie ce urlă de durere la orice rememorare a nedreptăţilor trecutului - chiar dacă istoria le-a reparat demult. E genul de oameni ce-şi plâng cu lacrimi gigantice strămoşii căzuţi la Mirăslău, la Trăznea sau la Ip, dar n-au nici o tresărire când îşi trimit copiii în orfelinate sau când îşi văd fiicele că se prostituează pe marginea şoselelor.
Bântuiţi de timpii lungi ai istoriei, ei posedă o uluitor de scurtă memorie a trecutului imediat. Drept urmare, sunt carnea de tun preferată a demagogilor, populiştilor şi naţionaliştilor de toate nuanţele (care la noi, sunt, de fapt, una: amestecul sinistru de roşu comunist şi verde legionar). I-am putut vedea "la lucru" chiar zilele trecute, cu ocazia deschiderii "Parcului reconcilierii româno-maghiare" de la Arad. Pe câţiva dintre ei îi cunosc încă din copilărie, veşnici abonaţi ai bodegilor cu spirtoase de pe malul Mureşului. Alţii, vag intelec