Agresivitatea, ca fruct al reprimării dorinţelor, constituind arheologia omului: stratificarea experienţelor de tot felul şi la diverse adâncimi, supusă cercetărilor psihologice, invenţiunilor romaneşti...
Eroul X, handicapat, împingând lucrurile până la limita lor umană.
Deci, o sursă neîntreruptă de devieri care de care mai ascunse, mai spectaculoase ca sens, redus la Vocea auto-denunţătoare a insului spre final, care se alienează, se sminteşte. Se vede după stilul relatărilor din ce în ce mai dure şi mai confuze...
Singura realitate, complet transformată, prelucrată, în raport cu cea fizică, normală, rămâne glasul, rămâne vocea omului...
După cum consideră, în felul său, însuşi R. M. Alb�r�s:
îDacă omul nu mai crede în om, nici în civilizaţia sa, nici în habotniciile epocii sale (şi nici în normaltiatea sa, aş adăuga n.n.) atunci nu-i mai rămâne ca realitate decât voceaî
Literatura încetează a mai fi povestire, naraţie, polemică, descriere socială sau psihologică. Ea redevine acel pariu al langajului datorită căruia ne numim oameni. Aţi mai fi oare oameni dacă părinţii voştri nu v-ar mai învăţa să vorbiţiî Copiii-lup, acei Mowgli adevăraţi, pruncii adoptaţi de diverse animale nu vor putea niciodată redeveni oameni.
Cinstire omenească adusă sfântului grai! după cum se spunea încă din secolul al XVI-lea. Când lumea se va preschimba în cenuşă, este de dorit ca nouă să ne rămână cel puţin pâinea noastră cea de toate zilele: limbajulî.
Şi criticul francez continuă aplicându-şi afirmaţiile asupra operii a doi mari scriitori ai vremii noastre, C�line şi Beckett...
îUn om î scrie R. M. Alb�r�s î este o voce şi nu un număr de asigurări sociale. Iată ceea ce este vădit în primele eseuri ale lui Samuel Beckett scrise în limba franceză, la fel ca
