Pentru Virgil Diaconu lumea pare o fantezie delicată a Creatorului său pe care se străduieşte a o aproxima prin propria-i fantezie lirică, domoală, înduioşată, de-o agreabilă muzicalitate lăuntrică. La antipodul crispării expresioniste, starea d-sale de spirit e, în cele mai numeroase din versurile pe care le semnează, detensionată, gata a accepta, a îmbrăţişa, toate cele ce sînt. O uşoară solemnitate ironică nu reprezintă decît distanţa trebuitoare pentru ca sentimentul să nu lunece în sentimentalism, păstrîndu-se în granula sa imagistică. Prin intermediul unui ritual uşor glumeţ, apare insinuată emoţia care, în afara unei tehnici stilistice, s-ar altera precum un film în contact cu lumina diurnă. Developată în condiţiile unei convenţii fin parodiate (ceea ce conduce însă automat la o altă convenţie!), profesia de credinţă a poetului sună astfel: "Eu sînt în slujba Domnului, întunericul nu are ce să ia/ de la mine! Eu, ca şi ucenicii săi, păstoresc suflete./ Eu îndrept lucrurile prin împărăţie, fac totul/ ca să n-o ia lumea la vale, să nu se ducă totul de rîpă./ Păstoresc suflete: înfloresc cireşul, dau glas zăpăcitelor vrăbii./ Eu sînt în slujba Domnului! A Domnului/ pe care nu l-am văzut, pînă acum, niciodată. Da,/ după femeia în flăcări şi poemele care îmi călătoresc prin vene,/ întîlnirea cu Domnul este singurul lucru ce mi-a rămas/ de făcut" (|ntunericul). Precum Petre Stoica, autorul Opiumului înscenează obligativităţi inefabile, ca de pildă participarea la un "celebru curs", intitulat "Metafizica trandafirului galben", participare condiţionată de reguli ezoterice: "Pentru păstrarea secretului, bunăoară,/ n-ai dreptul să scoţi din templul trandafirului/ nici măcar o petală, nici măcar un poem.../ Pentru păstrarea secretului eu voi lua note direct pe suflet./ Direct pe suflet, iată, nervii mei au deja parfumul/ trandafirului galben, nervii mei deja sînt/ n