Primesc, la redacţie, o carte mică, cu o Monalisă cu barbă şi mustaţă pe copertă: Statuia lui Hagi de Alec Macri (Bucureşti, 2004, Grupul de presă Alec Macri). Despre autor ştiu că este ziarist şi în momentul de faţă proprietarul unui săptămînal (Dracula) precum şi al unor reviste lunare (Medicina Naturistă, Horoscop, etc), a două agenţii de publicitate al unui centru de sănătate şi înfrumuseţare. Pe scurt, el însuşi un reprezentant al trend-inţelor tranziţiei. "Microschiţele şi pseudopovestirile" (aşa îşi autointitulează autorul opera) pot fi considerate o trecere în revistă atît a principalelor evenimentelor politice şi sociale din '90 încoace, cît şi a locurilor comune vehiculate de opinia publică despre acestea. Această perspectivă poate face cartea interesantă, şi nu valoarea ei literară, care iese din discuţie. Statuia lui Hagi este scrisă simplu, într-un limbaj jurnalistic de tip tabloid, cu evidente dorinţe de ironie şi umor. Principala modalitate a autorului de a realiza aceste forme de comic este vulgaritatea. Aceasta devine şi o trăsătură a stilului lui Macri. Poporul român este eroul schiţelor. În portretul acestuia se conturează multe din locurile comune ale tranziţiei: dacă piramidele ar fi fost construite de români, "faraonul s-ar fi ales, în loc de trei piramide gigantice şi maiestuoase, cu trei cuburi mici, căcăcioase, avînd pereţii strîmbi, igrasioşi, cu canalizarea înfundată şi fără gură de aerisire". Personajului colectiv îi ia locul, în alte pseudopovestiri, eroul exponenţial: Nea Gică, de pildă, ilustrează evoluţia românului "ajuns", în accepţia comună: întîi, inginer la fermă, apoi - senator, om de afaceri, cu vile, Mercedes, "şmenuri" în străinătate, şi, în cele din urmă, arestat. Personajul de grup al minerilor este un prilej simpatic de a enumera ideile de afaceri "trendy" ale momentului, oricît de inadecvate contextului: dintre mine