Chiar dacă nu ţi-ai propus să vorbeşti niciodată despre generaţia ta, chiar dacă eşti convins că nu există o structură coerentă, coagulată social pe care s-o numeşti "generaţia de azi", chiar dacă ţi se pare şi cam desuetă (sau de-a dreptul enervantă) o asemenea etichetă (care te duce cu gîndul la ceva deja înţepenit, lipit cu superglue şi în care tu ca fiinţă unică nu prea te mai recunoşti, cam ca într-un autobuz la 8 dimineaţa pe traseul lui 368), tot ajungi să pronunţi cuvintele respective. Pentru că "generaţia" e un bun prilej de discuţie, un instrument lingvistic cu valoare stimulativă garantată, o vorbă cu o arheologie istorico-literară bogată, o sămînţă de scandal încă viabilă etc. Pînă la urmă trebuie să ne încadrăm cumva, în ceva (cam aşa cum "te încadrezi şi în cîmpul muncii" şi apoi "ţii de serviciu"), pînă la urmă tot trebuie, dacă ajungi scriitor cunoscut, să fii predat cumva şi n-o să poţi fi predat, oricît de individual(ist) ai fost, altfel decît la pachet. Nici chiar Eminescu nu merge en détail. Tot vine şi el, împreună cu ceilalţi monştri, en gros , cu eticheta "marii clasici". Aşa că şi noi o să fim, dacă o să fim, douămiiştii, milenariştii, postdecembriştii, ăia de la începutul mileniului III, postcomuniştii, europenizanţii, eventual generaţia intrării în Uniunea Europeană... Astea ar fi denumirile frumoase, la care visăm noi. Dar cum ştim de la şcoală că denumirile se aplică de cele mai multe ori retroactiv, s-ar putea să ne trezim cine ştie cu ce nume infamant. Mai ales că treaba asta cu denumirea retroactivă li se întîmplă în special acelora

care nu se preocupă de propriul nume din timp, celor care nu se coagulează cu grijă, celor care nu fac eforturi pentru a se defini ca generaţie... Şi noi, cei de azi, care pe unde om fi, nu prea dăm semne că ne-am uni în suflet şi simţire. În ceea ce mă priveşte, mă simt foarte confortabil aşa n