Dacă întrebi un american ce părere are despre monarhie, te alegi cu o căutătură piezişă. Dacă insişti, simţi că interlocutorul se crispează. Iar dacă nu renunţi, înseamnă ori că eşti gafeur, ori că ai porniri sado-maso. Nesocotind capcanele unui asemenea demers, am avut în urmă cu zece ani o tentativă nechibzuită: am încercat să duc un universitar din Florida la Peleş. Omul m-a privit ca pe o muscă în supă şi a cuvîntat cu o voce inundată de lehamite: "Thanks, but no thanks . Castelele astea sînt la fel ca filmele porno. Ai văzut unul, le-ai văzut pe toate". Putem să rîdem în faţa unui asemenea răspuns? Sigur că putem, dar numai dacă omitem un amănunt. Acela că englezii încă îi consideră pe americani verii lor din colonii, văzînd în emanciparea lor o ispravă tehnică menită să camufleze un jind atitudinal. Am vrea să fim ca voi, să avem fibra voastră, să vă xeroxăm tradiiţiile şi temeliile, însă ştim că nu putem şi-atunci facem maşini mai bune şi blocuri mai înalte. Sîc! John Steinbeck a fost un american atipic, printre altele şi fiindcă a luat Nobelul pentru literatură în luptă dreaptă, fără lobby şi presiuni. După ce-a mîncat din fructele mîniei în joia dulce şi a pornit cu Charley în căutarea Americii tocmai în iarna vrajbei noastre, Steinbeck a încălecat pe poneiul roşu, a străbătut păşunile raiului, s-a despărţit de şoareci şi oameni şi s-a instalat (cu gîndul şi condeiul, fireşte) în Franţa anilor 1950. Acolo l-a ajuns din urmă Mark Twain, care i-a şoptit ceva la ureche. Nu vom şti niciodată ce anume, dar după ce citim Scurta domnie a lui Pepin al IV-lea (Editura Curtea Veche, 2004) începem să bănuim. Cărticica, sub 200 de pagini, are un subtitlu precaut - "O scorneală" - parcă pentru a ne spune că, fire intuitivă, Steinbeck a presimţit la un moment dat că ţara lui va intra sub umbra unui zombi ideologic primejdios, pe care în buletin îl cheamă political