Mă aşteptam ca lamentaţia naţională pe tema "cele zece ţări au intrat în UE şi noi nu" să fie mai mare. Mă aşteptam la tonalităţi mai patetice, la o oarecare risipă de adjective pe tema neputinţelor noastre naţionale. Ceva-ceva a fost, dar rezervele de patos autocritic nu mai pot produce, pare-se, decît poncife şi fraze de serie. Un peste alta, nu am impresia că s-a plîns în exces cu faţa la oglindă după extinderea de la 1 mai. Ceea ce e bine: este un semn că discursul preponderent emoţional despre UE se află în regres. Din 1990 încoace, discursul public despre Europa (de vest, se-nţelege), fie el pozitiv sau negativ, a avut o puternică încărcătură de sentimente, de nervi, de "părerea mea!", şi a fost în general zgomotos, adesea vehement, cu vociferări suplimentare şi manifestări ale "spiritului latin" combinat cu "substratul balcanic". Un asemenea discurs a propagat opinii de-a gata, le-a dat oamenilor senzaţia că "s-au prins cum e cu Europa asta", a stimulat datul cu părerea şi a pus o perdea de fum în faţa argumentelor şi a analizei la rece. Înainte de a ne informa cu adevărat ce este Uniunea Europeană, cei mai mulţi dintre noi am avut şi am exprimat, cu tărie, opiniuni ferme. Acum ne-a mai trecut. Europa nu mai declanşează cine ştie ce impulsuri polemice ori inflamări retorice. Ce şi, mai ales, cum s-a spus despre extinderea de la 1 mai se încadrează în tonul obişnuit. Bineînţeles, guvernanţii au insistat asupra faptului că şi România face parte din acelaşi val al extinderii: un singur val, două etape - 2004 şi 2007. Bineînţeles, opoziţia a arătat că România a întîrziat din cauza PSD. Tot bineînţeles, Puterea a replicat că dimpotrivă, n-am intrat şi noi în 2004 din cauza guvernării 1996-2000, care n-a fost în stare să deschidă mai multe capitole de negociere. Dar acest lejer acces combativ le-a trecut repede, şi unora, şi celorlalţi, dat fiind că soarta e