Un nor gros de fum se înalţă la răstimpuri pe deasupra pădurii ducînd spre cine ştie unde mirosul tare şi inconfundabil de usturoi. Amicul din dreapta zace de cîteva ore în aceeaşi poziţie, cu berea în mînă, urmărind atent felul în care bucăţile lunguieţe de carne roşiatică se transformă sub dogoarea cărbunilor în ceea ce lui i se pare a fi marele nostru motiv de mîndrie naţională: mititeii. "Băi, ascultaţi-mă pe mine, pentru micii ăştia ne invidiază toţi. Ce hamburgeri, ce cîrnaţi - micii, tată, asta e tradiţia românească! Vă spun eu, cu ăştia intrăm în Europa...". Îl privesc pe sub ochelari, uşor amuzat, crezînd că glumeşte. E însă cît se poate de serios, iar subiectul pare departe de a fi epuizat. "Mititelul adevărat se ţine douăzeci şi patru de ore la frigider şi e musai să pui în el şi un pic de carne de oaie. Şi usturoi cît cuprinde. N-ai pus usturoi, n-ai făcut nimic. De unde dracu' să pună ăia afară usturoi, spune-mi şi mie, că eu cînd am fost la americani n-am găsit decît din ăla praf, la pliculeţe, nici leuştean n-aveau, vai de capul lor...". Stau şi ascult, omul ştie multe, pare să fi studiat cu atenţie tot ceea ce ţine de capitolul mici, mititei. "Se laudă unul şi altul că au mîncat cei mai buni mici la Cocoşatu', în Băneasa. Aiurea! N-au gustat ei mici făcuţi de băiatu', să-mi spuneţi mie, după ce-i termină Geta de fript, dacă se compară... Geta, tată, aşa cum te-am învăţat, vezi să nu-i arzi, trebuie luaţi cînd intră în starea de ţambal!" În următoarele zece minute ne explică ce e cu "starea de ţambal", cum trebuie luat mititelul de pe grătar exact atunci cînd, dacă-l loveşti cu furculiţa, e gata-gata să sară singur în farfurie... E 1 Mai. Iarbă verde, mici şi bere. La răstimpuri, cîte o maşină burduşită cu grătare şi navete de bere îşi face cu greu loc spre liziera pădurii. De fiecare dată totul decurge ca după un scenariu parcă tras la indigo: