De mult nu m-am mai căţărat pe schele, n-am mai făcut giumbuşlucuri la mare înălţime, nu m-am mai luat la întrecere cu colegii în dexterităţi riscante cum ar fi aruncatul de sticle prin aer cînd corpul poate să îţi alunece în orice clipă şi să se rostogolească pentru totdeauna în sensul ireversibil al gravitaţiei. Ce sentiment! Singura formă de a învinge sistemul, poate. Dacă stau bine să mă gîndesc, de fapt, n-am făcut-o niciodată, am văzut la televizor. Noua formă Pepsi-Cola. Uşor de reţinut. Indivizi căţăraţi pe o schelă, muncitori constructori pe un şantier capitalist, după altitudinea la care lucrează. Suspendaţi într-o lume care e numai a lor, inaccesibilă muritorilor cu picioarele pe pămînt, se presupune că ridică un zgîrie-nori, printre altele. Cineva bea cu sete profundă dintr-o sticlă de Pepsi. Ceilalţi aşteaptă. Sticla este aruncată cu precizie de la unul la altul şi tot aşa. Oamenii îşi pasează băutura într-o manieră ludică dusă pînă aproape de perfecţiune, o aruncă şi o prind cu încordarea unor gazele şi echilibru de cimpanzei. Este foarte multă graţie şi expertiză în mişcările lor, aşa că trebuie să mă întreb: sînt muncitori constructori, artişti de circ, cascadori? Ce importanţă mai are, atîta timp cît estetica şi eficienţa se întîlnesc perfect în performanţele unor oameni... În cele din urmă, sticla cade vertiginos şi ultimul dintre protagonişti e nevoit să facă un salt riscant, prinzîndu-se în ultima clipă cu mîinile de o scîndură pentru a reţine noua formă Pepsi-Cola între labele picioarelor. M-am întrebat de ce sloganul cel mai recent al acestei mărci de băutură răcoritoare face reclamă unei noi

forme şi nu unui nou recipient sau unei noi arome. Pentru că, fără îndoială, ceva nou trebuia să fie, aşa cum Coca-Cola are, de curînd, noul gust de vanilie. Prin urmare, de ce nu vorbim de o nouă sticlă Pepsi? Desigur, nu este o scăpare de lim