* Orice discuţie despre gîndirea slabă trebuie să înceapă cu Gianni Vattimo. Înainte de a fi europarlamentar socialist, Vattimo a fost unul dintre cei mai cunoscuţi filozofi italieni contemporani, teoretician al postmodernismului, cu mare prestigiu şi o glorie cel puţin egală cu cea a unor Lyotard sau Baudrillard, ca să citez cîteva nume de "staruri" ale temei. Vattimo spune că trecerea de la modernitate la postmodernitate este concomitentă cu slăbirea gîndirii. Gîndirea proprie lumii moderne, preocupată de stabilirea unei întemeieri solide a cunoaşterii, în care se vorbeşte în numele adevărului, al unităţii şi al totalităţii, al unităţii totalităţii chiar, pe care Vattimo o denumeşte gîndire puternică, este înlocuită în postmodernitate de gîndirea slabă, care respinge categoriile tari ale discursului modern ("adevăr", "bine", "dreptate" ş.c.l.), chestionîndu-le la fiecare pas relevanţa şi cercetîndu-le necontenit substanţa în raport cu timpul acesta şi, în general, refuză ideea că o cunoaştere validă este neapărat întemeiată pe categorii şi valori cu anvergură universală. Slăbirea gîndirii este, după filozoful italian, nu doar semnul încheierii "aventurii metafizice" a gîndirii (într-un fel, filozofia a murit şi ea o dată cu zorii postmodernităţii!), ci, mai apăsat, dovada falimentului gîndirii tari în contextul lumii postmoderne. * În jur, vedem limpede că gîndirea slabă ne-a înconjurat cu totul. Ne domină ca o tiranie dulce şi insidioasă, ne adoarme reflexele animalice, instinctele atavice şi deprinderile viguroase. Gîndirea slabă nu doar că vulnerabilizează gîndirea (în fond, e legitim să evadezi din sisteme de cîte ori poţi s-o faci), dar vulnerabilizează şi fiinţa. Socialmente, gîndirea slabă produce, la limită, noxe, precum corectitudinea politică, discriminarea pozitivă, feminismul radical - produse care, purtînd fervoarea orbitoare a extremei (ei da,