Pentru un istoric al lumii antice, monarhia este o instituţie prin excelenţă dilematică şi generatoare de dileme. Prin comparaţie, starea actuală de lucruri, nedumeritoare pentru mulţi, apare imediat descifrabilă. Atena îşi data - imaginar - începutul o dată cu unificarea făcută de eroului fondator Tezeu, rege al Aticii, dar şi cu sacrificiul voluntar al ultimului său basileu care renunţase de bună voie la o putere regală care, de atunci încolo, avea să fie exercitată doar în comun de adunarea tuturor atenienilor. Vreme de secole, Roma, întemeiată de Romulus, rege şi zeu, se va mîndri cu civismul lui Brutus, cel care-l alungase din Urbe pe ultimul rege etrusc. Legende şi istorii încercau să dea seamă de aporia începuturilor: Cetatea nu se putea întemeia decît sub autoritatea unui rege şi nu putea creşte decît în locul lăsat disponibil de absenţa acestuia. Regele absent: aceasta pare a fi paradigma antică a cetăţii. Umbra regală nu a încetat să sacralizeze spaţiul public, la Atena, unde un magistrat ales anual prin vot, dar care continuă să poarte numele simbolic de basileus continuă să prezideze marile ceremonii sacrificiale, ca şi, la Roma, sacerdotul , regele riturilor sacre. Ca şi cînd zeii n-ar recunoaşte ofranda dacă nu le este adusă de purtătorul perpetuu, mereu altul dar mereu acelaşi, al numelui regal. Această complicată istorie a alimentat o dezbatere modernă asupra formei ideale de guvernare care nu e chiar atît de absentă pe cît ar putea părea din spaţiul politic şi cultural al Ţărilor Române: cînd Grigore Ureche face elogiul regelui polon, matcă fără ac, ceva din marile confruntări pe tema instituţiei monarhice ale Occidentului începe să răzbată în ideologia nobiliară a boierilor, iar pohta pohtită a Voievodului Mihai se înscrie şi ea, în ciuda gloselor aproximative de care a tot avut parte, în marginea unei filosofări pe tema Principelui, a puteri