Ce ramine? Ce se sedimenteaza in creierul privitorului dupa 200 de filme experimentale? Ce se cistiga dupa si in timpul vizionarii experimentelor altora? Stalagmite si stalactite de replici, imagini, sunete si senzatii.
Fata solistului care interpreteaza „marele tango“ al lui Astor Piazzola si fascinatia in fata implicarii sale totale (Le Grand Tango – Pieter Jan Smith); pete rosii pe retina dupa cele patru productii romanesti intitulate Pe rosu, vazute consecutiv; amuzamentul general provocat de Tales of Mere Existence (Lev/www.ingredientx.com), animatie minimalista plina de vina si auto-ironie (pseudo-)autobiografica de cea mai buna calitate; tot la capitolul animatii sint de mentionat si Call of the Wild (Julia Sarcone/Roach) despre un iepure care ii streseaza pe toti locuitorii padurii, dind telefoane anonime si iritante; Colordog (Steve Belfer), in care un ciine fugar trece prin experiente (mai mult sau mai putin coloristice) pentru ca in final sa se intoarca la stapinii sai, o banana sexoasa si un ananas (morcov, dupa alte opinii) nevrotic; Sketch-ul cu clovni al lui Matei Branea; Fetita cu chibrituri. Favoritul meu, La Dernière Voix (Julien Fonfrede si Karim Hussain), o poveste fascinanta vizual (si nu numai) despre un orasel in care ploua si tot ploua, pina cind ferestrele, hirtia si aparatura electronica se dizolva, devin nefunctionale, corzile vocale ale oamenilor se atrofiaza; „L’insincerité était devenue un luxe du passé“; totul pe un ton sobru si sumbru de evanghelie apocrifa si post-apocaliptica.
Impreuna sau separat, membrii grupului „Ecco“ experimenteaza cu camera de filmat; rezultatele nu sint imbucuratoare, unele nici macar interesante; obsesia folosirii aceluiasi apartament ca decor, dar mai ales imaginile (prezente in cel putin trei filme) ale aceleiasi cazi m-au dus extrem de aproape emotional de unul dintre personaje,
