Am scris in ultimii ani in mai multe randuri, mai resemnat, mai cu furie, despre esecul literar al generatiei 80. Subliniez cu tarie cuvantul: esec Literar. Si asta doar in conformitate cu uriasele asteptari pe care, spre finele deceniului noua, nu doar optzecistii insisi, ci aproape intreaga suflare literara le nutrea in privinta lor. Toata breasla parea de acord ca insurgenta inovatoare a optzecistilor schimbase paradigme, smintise vechile canoane, influentase stilul multor valori exponentiale din generatiile imediat anterioare (partea buna a mimetismului), schimbase perceptia colectiva asupra unor zone ale istoriei literare ramase in clarobscur, precum si cota la bursa a "precursorilor" (Scoala de la Targoviste, Mazilescu, Dimov s.a.). Ca o limitam ranchiunos la citadinismul prozaico-psihedelic al unei parti din Cenaclul de Luni, sau, mai comprehensivi, acceptam in cerc si echinoxismul (Ion Muresan, Ioan Moldovan s.cl.) si Moldova lui Stoiciu si Danilov, ca vedem in Nedelciu doar un mini-Preda etc., fapt este ca toata lumea prevedea optzecismului la iesirea din scena a ceausismului un viitor literar exploziv, cel putin cat alintata pana la delir generatie a lui Nichita.
Nu stiu de ce, dar citind acum cartea lui Calin Vlasie* - reflectii, note de jurnal, scrisori netrimise s.a. din 1972 in 1990 - mi-a disparut orice urma de nostalgie si m-a cuprins un soi de furie trista, neputincioasa, refacand a suta oara numaratoarea steagurilor cazute, smulse, rupte ori... nepuse de Pristandaua destinului optzecist. Refaceti mental, rogu-va, iute panorama asteptarilor din 1989 si socotiti cu ce s-a implinit literatura acestei generatii in postceausism, o generatie careia i-au murit Prozatorul (Nedelciu) si Criticul (Radu G. Teposu), careia i-au tacut rand pe rand poetii (Cartarescu a trecut la proza si eseu, Mariana Marin a murit, Iaru, Visniec, Hurezean
