Îmbrăţişarea

Îşi mângâia uşor pânza acoperindu-i gâtul

în creţuri mici şi harnice să-mbrace pielea caldă,

şi degetele coborau spre umeri,

şi-n fulgerare peste sâni treceau,

se mângâia

şi aţipea în el astfel iubindu-se

ori măsurându-şi blând singurătatea.

Pe vremuri greul era dus în saci,

o cobiliţă ca un jug ţinea pe umeri

balanţa, pârghia în echilibru

grumazul, carnea roză şi cicatricea deselor cărăuşii.

Creşte din ea sideful şi sângele

visează planul înclinat

pe care urcă şi coboară prăpastia,

un sunet,

braţele împrejmuind spinarea şi sânii,

cleştele lui Dumnezeu.

Spiritul se odihneşte în

asemenea clipe

Spiritul se odihneşte în asemenea clipe,

totul devine frunziş,

un verde în care nu se surpă verdele,

nervuri unde nervurile sunt ele atotputernice,

aerul nu are nimic din faianţa peisajului văzut,

ci coborând înlăuntru frumosul cade,

nu ne mai asmute cu înaltele-i catalige,

se târăşte pe brânci

şi e chiar bobul ascuns, uriaşa sămânţă

a unei păduri ce va fi,

verdele e verde, nu-l macină nimic,

spiritul se odihneşte

şi nu auzi nici zgomotul cataligelor strânse ca nişte vreascuri,

trufia dată flăcărilor,

rumeguşul mistuit,

făina în jar

ca pielea trupului părăsit.

Despre apă

Dintr-o dată va arunca apă deasupra zidurilor,

şi cărămizile vor străluci,

spinarea c