In introducerea la volumul său Spaţiul în literatură (1979), recent reeditat, regretatul Valeriu Cristea făcea următoarea mărturisire: "La temelia acestei cărţi se află "spaţiile" în care m-am transpus, cine ştie cum şi cine ştie când, în care am respirat, am locuit, am visat. În cele mai familiare, mai secrete dintre ele trăiesc aş putea spune de o viaţă." Implicat în subiect până la cea mai adâncă fibră, criticul a desfăşurat o muncă titanică, citind zeci şi zeci de autori, mai toţi de mâna întâia, străini şi români, cu zecile lor de opere (capodopere) de la Odiseea şi Vechiul Testament la Dante, Shakespeare şi Rabelais, de la Cervantes, Goethe, Dostoievski şi Tolstoi la Eminescu, Creangă, Arghezi şi Blaga, de la Romanele Mesei Rotunde şi Cântecul Niebelungilor la O mie şi una de nopţi şi la Meşterul Manole, de la cei doi Caragiale şi Bacovia la Marin Preda, Nicolae Breban, Dana Dumitriu şi Sorin Titel.
Spirit erudit, înzestrat cu un discernământ critic acut şi un gust rafinat, fără să teoretizeze prea mult, Valeriu Cristea observă că literatura reprezintă o imagine a celor două tipuri fundamentale de spaţiu: deschis şi închis. De-a lungul istoriei, a avut loc o dublă mişcare, un fel de corsi e ricorsi, am adăuga noi. Omul a simţit dintotdeauna ,chemarea necunoscutului, nevoia de a ieşi la larg, pe de o parte, ispita replierii, urgenţa adăpostirii, pe de alta". |ntre aceste două sentimente cardinale se desfăşoară întreaga epopee a umanităţii. Aşa, cu o propoziţie anticipatoare, ăşi punctează autorul de pe acum foarte laboriosul demers critic. Spaţiul deschis a făcut din om ,regele naturii". Când este înfrânt, umilit, el ,ăntoarce spatele spaţiului deschis, uşa spaţiului închis de protecţie se deschide spre a-l primi." Orice mare literatură - ni se spune - creează un raport între cele două tipuri. Potopul lui Noe, de exemplu, - şi ne aflăm doar la
