Întâlnirea dintre biografism ca sursă tematică şi minimalism ca stil dă o literatură postmodernă insuficient practicată şi discutată la noi. Dar nu despre aceasta vreau să vorbesc, pentru că ar fi problema cronicarilor literari de imediată actualitate. Altceva mă preocupă în această cronică orientată spre biografie ca specie a istoriei literare şi spre un efect reductiv al punerii simple în pagină, dacă nu chiar simpliste uneori: anume prea modesta glosare a documentelor şi firava problematizare a situaţiilor de viaţă socială, politică sau intimă a unui scriitor. Episoadele unei biografii nu se leagă, opera e suspendată în alt regn, fluxul evenimentelor personale sau publice nu dobândeşte dramatism. Biografia unui scriitor nu devine astfel un "roman ", rezultatul unui efort creator impresionant, cum se întâmplă în Viaţa lui Mihai Eminescu (1932) de G. Călinescu, un model al genului, ci pare transcrierea neinspirată, didactică, a unui rezumat ce pierde fiorul unui destin, aplatizează relieful, distruge toate legăturile misterioase, subterane sau metafizice, ca în "biografia documentară " Mihai Eminescu (1968) de Ion Creţu, ca să dau un exemplu simetric, pe acelaşi subiect. În ultimul caz, informaţia şi documentul primează, în primul contează interpretarea şi recrearea unui sens al vieţii. Viaţă, fatalitate, destin sunt accepţii foarte diferite pentru una şi aceeaşi biografie, în funcţie de viziunea sau filosofia care le descifrează, le relevă sorgintea şi finalităţile. Starea biografiei ca specie a istoriei literare, în alte părţi o opţiune editorială de succes, mă interesează şi voi face câteva sondaje privitoare la reuşitele ei parţiale sau la indeciziile şi inabilităţile ei la noi.

Emil Manu, poet şi critic, desprinde un episod din cea mai bună carte a sa de istorie literară, Eseu despre generaţia războiului (1978, completată într-o a doua ediţie,